Intre “nisipurile mișcătoare” ale democratiei si “terra ferma” tiraniei (sau Istoria României privită de pe alt deal)

 

Notă: Text vechi de vreo zece ani, rulat și pe alte bloguri, dovedind cu vârf și indesat, cât de valabilă e zisa că toate îs vechi și nouă toate 🙂

O privire prin istoria apropiată a României ne relevă un adevăr nu prea încurajator pentru viitorul nostru: perioadele de avânt, de progres și ceva bunăstare se cam suprapun peste cele în care regimul politic este caracterizat prin dictatul unui grup restrâns sau chiar al unei singure persoane.

S-o luăm cu începutul, de la ’48 încoace, carevasazică…

Atunci, in urma evenimentelor ramase in istorie ca revoluțiile de la 1848, Europa intra complet pe mainile intreprinzatorilor burghezi, strabunicii bussinesmenilor de azi. Domeniul feudal, “soluția de avarie” pentru supraviețuirea civilizatiei europene de dupa prăbușirea Romei imperiale, zăbovise prea mult pe scena istoriei. Devenise o frână in calea schimburilor comerciale la nivel continental, chiar dacă atenuata cumva de constituirea statelor feudale cu conducatori tot mai atrași de ideea centralizarii efective, nu numai formale, a puterii. Istoria se hotarase in sfarsit să trimita la “recycle bin” si nobilimea de viță veche. O inițiativă anterioară cu peste jumatate de secol, un “erase” dramatic cu butucul si securea sau cu ghilotina – pentru cresterea eficientei actiunii – se dovedise prematură prin radicalismul ei, lucrând putin si in beneficiul supravietuitorilor. Acestia au realizat ca nu au decat doua variante de salvare: ori se adapteaza vremurilor, devenind ei insisi întreprinzatori, ori isi valorifica foarte scump rolul nobiliar-decorativ, extrem de râvnit de către noii veniti la masa puterii.

…la marginea Europei, in Principatele române a caror economie nu era decat anexa Imperiului Otoman, ideea de intreprinzator ținea de iluzoriu. Ce produse manufacturate sa fie oferite si pentru cine? Otomanii isi permiteau să-și procure tot ce doreau direct din Occident pe tributul luat de la ghiauri. Mai marii ghiaurilor, boyarii pământeni, urmau exemplul otomanilor, sporind cu sârg deficitul de cont curent, cum s-ar zice azi, prin cumparaturile de marfuri direct de la sursă, in timpul voiajelor periodice in Apus. Cat despre ceilalti, prostimea ghiaureasca – multi, multi dar fara greutate economica: pentru ei un plug de fier era pe vremea aceea echivalentul unui apartament de lux de acum.

…Și a fost atunci momentul astral al unei istorii care isi intorsese fața de la locuitorii acestor meleaguri: desele voyaje la Paris, in centrul revolutionar al Europei au rodit o generatie de tineri vizionari, numiti in deradere de cei al caror orizont se oprea la traista cu grăunțe atarnata in fata, “bonjuristi”.

Privite de la distanta de peste un secol si jumatate, evenimentele la care acestia au participat si-n urma carora s-a format Romania par etapele unui plan bine gandit, cu atat mai valoros daca ar fi produsul mintilor unor fii de boieri, urmasi ai batranilor incremeniti in obiceiurile vremii, “tombaterelor” – cum le intorceau batjocura bonjuristii (din fr. tombe-a-terre, aluzie la vestmintele cu poale lungi, căzute pana la pamant si purtate de marii boieri).

Prima etapa, decuplarea economica de Inalta Poarta pentru evitarea colapsului simultan cu Marele Bolnav al Europei, s-a infaptuit in doi pasi, profitand de loviturile pe care Imperiul Otoman le primea de la Rusia Czarilor: libertatea comertului și cu alti parteneri decat turcii, apoi largirea pietei locale prin desfiintarea granitelor dintre principate, asa numita Unire Mica, împlinita tot profitandu-se de block-out-ul puterilor din jur, preaocupate cu Razboiul Crimeei și urmările lui.

Istoria se grabea enorm, Principatele dunărene trebuiau sa se apropie de nivelul economic al Ardealului pentru ca Unirea cea Mare să se implineasca cu succes. Multi dintre bonjuristii din urma cu un deceniu cam facusera burtica si o lasasera mai moale. Atunci Nucleul dur al Marelui Plan Bonjurist a scos din mâneca o personalitate charismatica, prefectul colonel Cuza, un tip de viata, cam muieratic, dar cu un excelent PR (parca suna al dracului de cunoscut, nu?!) caruia i-a incredintat sarcina si puterea de a forta istoria. Acesta a amorsat Unificarea prin creearea institutiilor necesare unui stat modern si, ce e mai important, a pregătit terenul pentru aparitia salariatului, a celui care îsi ofera puterea de munca pentru salariu, plata in bani adica, recrutat din randurile fostilor clăcași, eliberati de servitutile feudale, dar lasati de izbeliste si nesprijiniti sa devina fermieri autentici.

Efectul fortarii unor pasi necesari, dar greu de inteles de catre cei afectati, precum si oarece lipsuri ale lui Cuza (dedulcirea la puterea personala si o suspecta apropiere de tzarul rus) au pus in pericol Marele Plan.

Fostii bonjuristi, acu oameni asezati, au dat mana cu urmasii mai destupati la minte, ramasi pe dinafara Marelui Plan Bonjurist, ai tombaterelor de alt’dat’ si, intr-o noapte de februarie, l-au desărcinat pe Cuza de grija domniei, trimitandu-l la băi in Apus pe o perioada nedeterminata.

In locul lui, pețitorii valahi pentrul tronul țarii au adus din Europa un principe neamt serios si foarte cumpatat, militar de formatie si mare iubitor de cai (asa se explica vocabula stranie – “țurii”- din limbajul caruțasilor valahi pentru a comanda calului mersul indarat, preluarea “zuruck”-ului original al grajdarilor saxoni care l-au insotit pe Carol in noua lui țara).

Ca un neamt constiincios, acesta a bifat alte doua etape din Marele Plan: prima, recunoasterea definitiva a Unirii de catre acele puteri apusene care nu prea inghitisera galusca damboviteana cu un acelasi domn pamantean ales in cele doua tari romane si a doua, desprinderea completa de Inalta Poarta, cu ocazia razboiului ruso-turc din 1877.

Dupa un start fulminant, recuperand in trei decenii (1848-1878) secole intregi de istorie intarziata si cu un rege din importanta dinastie Hohenzollern, romanii n-au probleme de integrare in marea familie europeana. In conditiile stabilizarii situatiei interne cu liberalii la carma, incepe o perioada de avant pe toate planurile, perioada marilor personalitati de referinta ale Romaniei – scriitori si poeti, pictori si sculptori, savanti si ingineri, ba chiar oameni politici de oarece calibru din randul bonjuristilor de alta data, acum cu tamplele incaruntite. Nici nu este de mirare gruparea lor in Partidul liberal, cel care a definitivat Marele Plan prin marsul fortat spre o Romanie întregita firesc la 70 de ani de la nasterea visului bonjurist, intr-un decembrie al acelui an, 1918, de ample remodelari politice continentale asemene celora de peste inca 70 si un pic de ani.

O data ce scopul acestui marș fortat, impus fara multe explicatii unui popor invatat ca bunele si cele mai putin bune vin de la vodă, a fost atins, liberalii si-au permis relaxarea pentru a culege roadele conducerii unei țari bogate care nu mai trebuia sa plateasca altora prezenta ei in istorie. Chiar daca la sfarsitul primului razboi mondial Partidul Conservator, partenerul de cadril politic al liberalilor în democratia curat constitutională damboviteană, plăteste cu disparitia proprie filogermanismul liderilor sai, preluarea Ardealului aduce pe scena politica o alta forta de sine statatoare, ce-i drept cu un alt plan strategic, diferit pe ici, pe colo… s.a.m.d. vorba Conului Iancu, de cel al liberalilor – Partidul National al lui Iuliu Maniu. Dupa ce obiectivul “autonomia Ardealului” in cadrul melanjului habsburgic devenise desuet prin explozia marelui imperiu, Partidului National din Ardeal nu-i mai ramase decat conquista politica a Regatului. Primul pas îl facu prin absorbirea unui partiduleț regățean cu un lider de operetă, cel al invatatorului de țară Ion Mihalache din Topolovenii Argesului, adept al cooperatismului in agricultura. In noul format Partid Național Țaranesc s-au gasit alaturi scorțosii ardeleni scoliti la Buda si Viana cu invatatorii munteni imbracati taraneste ai lui Mihalache, reuniti in acelasi gand: orice, da’ orice, chiar pana dincolo de lege ca sa dea jos lipitorile liberale de la putere. Cu asemenea alternativa politica, liberalii si-au vazut linistiti de fructificarea planului lor pana cand uzura i-a afectat intratata, ca amatorii politici taranisti s-au trezit cu puterea in brate prin votul negativ la adresa liberalilor. Stabilitatea tarii devine o amintire frumoasa, zguduita si de puternicele framantari externe ce se reflectau si înnauntru. In Europa se ridica marea putere invinsa a primului razboi mondial, dornica de revansa, secondata de una mai mica, ametita de un saltimbanc care se intitulase “duce” si de o alta si mai mica, cucuiata rămășița de mare imperiu, dar preluându-i paguboasele vise vieneze de marire continentala.

Se apropia vremea gloatelor, a celor ametiti de iluzia participarii, fara prea mare efort personal, la viata cetatii prin minciuna votului universal – “geniu ori un bou de turma/ tot acelasi vot in urna”.

Elitele isi cam uită menirea, până si sobra regalitate de sorginte nemteasca se innamoleste in mlastina moravurilor dambovitene. Reprezentantul celei de a treia generatii a dinastiei care contribuise la definitivarea Marele Plan, muieraticul riga “Sulla vesnic trează” incepe joaca de-a “uite-l, nu e” cu tronul Romaniei, secondat de una din seria “sinistrelor” din istoria Romaniei, intr-o vreme cand asta ne mai lipsea…

In marea familie a stramosului Brati Yani intra dihonia – fiecare unchi sau nepot cu partidul sau mai liberal ca al ceilorlalti. Taranistii isi amintesc si ei de originea sanatoasa, din popor si puiază o serie de miscari care de care mai nationaliste si mai crestine, cu lideri de toata mâna – de la istorici tentati de politica in strada pana la psihopati insetati de hemoglobina primilor.

Din prosperitatea cam subtire de dupa Marea Unire risca sa se aleaga prafu’, asa ca riga “Svt” le trage copita magarului politicienilor si rade scena politica, adunand toti marțafoii intr-o formatiune-paravan pentru dictatura sa si punandu-i pe restul la treaba. Si culmea, tara se invioreaza, atingand acel maxim istoric, atat de des evocat, al anului 1938!!!

In asemenea conditii, riga mai sus pomenit lasa pe planul doi grijile pentru soarta bucatii asteia reintregite de latinitate într-o mare de slavi si trece pe prim plan grija pentru bucatica de blana lupeasca in care Coroana il oprea sa-si bage … in mod legal. Lasa dreak si tron, si regină, si print-voievod minor in grija cerului si o taie glont in strainatate unde nu-l mai tinea nimeni de ouă, cand avea chef…

O gașcă de derbedei condusa de un tribune cam famelic, nu rotofei ca al nostru de acum, sare pe ocazie si baga tara intr-un puiuț de razboi civil, cu o noapte de abator, nu de cristal, ca la alte case mai bogate. Le da peste dește, da’ rau de tot, un general dur, cu părul roșu și idei putine, da’ bune pe partea cu ordinea si deficitare pe partea cu politica.

D’aci incolo tara condusa de el merge bine in interior si prost de tot in exterior. Se umple visteria tarii cu aurul nemtesc pentru furniturile de razboi si se goleste tara de barbatii in putere, morti in stepele Rusiei.

Ce e drept, dupa doar cativa ani cand el nu va mai fi, procesul se inverseaza – se goleste visteria tarii de aurul primit pentru marfurile livrate nemtilor si se umple tara de barbatii nascuti in stepele rusesti. Ai nostrii vor muri in continuare si prin pusta maghiara, si prin nametii Tatrei.

Eh, d’ale WWII…

Dupa o suta de ani, Rusia czarilor proletari isi ia revansa asupra Romaniei, scotand din istorie elita locala, urmasii bonjuristilor, cu mana unor lumpeni a caror coloana vertebrala, alcatuita in principal din autorii “noptii de abator”, este completata, surprinzator, de coreligionari ai celor atarnati in carlige in sus pomenita noapte. Abia acum au ocazia românii sa cunoasca salbaticia unei dictaturi de tip asiatic, sporita in eficienta ei sangeroasa prin contributia unor ticalosilor indigeni, primitivi care au prins ocazia pentru a se afirma.

Incapută pe mainile lor, in nici zece ani țara devine o problema care incepe sa dea dureri de cap chiar marii puteri protectoare. Avertizată de situatia similara din celelate tari satellite, vecini ai nostri in aceeasi suferinta, marea putere protectoare slabeste numai putin surubul si permite accesul spre putere al competentelor locale care, in urmatorii zece ani, in situatia data, schimba fata Romaniei: este lichidat analfabetismul, este creata baza logistica pentru formarea, pe plan intern, a specialistilor necesari dezvoltarii, țara este forțata sa pasesca in era industriala, conectandu-se treptat-treptat cu economia mondiala, ocazie care o face inevitabil constienta de locul sau in lume. La nivel de individ, cultura – infinit mai accesibila celor care acum stiu sa citeasca si pot sa alfle lucruri noi, sa compare, sa gandeasca si sa accepte sau nu adevarurile oficiale – este detentorul procesului de eroziune ireversibila a totalitarismului.

Marea putere tutelara mai gaseste o modalitate de a ne frâna ridicarea: promovarea unui lider maniac, peltic si incult, amoral si fără credință, prin urmare lipsit de teama pentru urmarile faptelor lui ticaloase. Dotat cu o anume viclenie, acesta gaseste cu ce sa-i ameteasca pe românii carora marea putere tutelara le interzisese, sub amenintarea pedepsei cu disparitia fizica, sa-si afirme romanitatea – nationalismul si mitul istoric al conducatorului trimis de providenta. Folosirea lui ca voce disonanta in corul țarilor socialiste convine de minune si Occidentului pragmatic, mai putin interesat de soarta celor condusi de el si mai mult de profiturile de pe urma lui si-i ofera o anume credibilitate si persistenta la putere.  Doar când dezastrul produs de el in țara a coplesit toate castigurile folosirii sale ca jolly-jocker politic, amenintand stabilitatea zonei, OK-ul pentru debarcare s-a negociat prompt pe un crucișător scuturat de furtună în apele Maltei. Echipa a doua fiind pregatita de mult in blockstarturi, s-a dat semnalul a ceea ce s-a vrut un mare carnaval, dar care a fost pana la urma spectacolul sangeros al prabusirii unui sistem criminal in care omul valora cam cat o furnica.

Socul seismului amorsat in Romania a maturat insa tot Estul Europei, zguduind serios pana si zidurile fortaretei cu stea rosie pe Turnul Spasski. Anii ’90 au marcat sfarsitul unei ere a crimei oficializate, ani de reasezari dureroase si de optiuni negustoresti cu libertatea unor popoare mici, “vinovate” in fata istoriei de a fiinta prea aproape de un colos militar.

Pentru turma de douazeci de milioane, berbeci batrani ori noateni, oi coapte bine sau mioare proaspete, ramase fara baci, incepe o perioada tulbure: noatenii si mioarele schimba pașunea si o taie sa pasca iarba mai grasa a altor meleaguri, ceilalti, ramasii pe plaiurile natale isi reorganizeaza stâna si isi incredinteaza, periodic si majoritar lâna cand dulailor care alt’data le aparau turma, cand lupilor care vroiau sa le-o prade, de altfel veri buni unii cu altii, dupa cum o spune zoopolitica.

Asa se impaca mioriticele creaturi cu noua idee a tunsului democratic al lânii, bântuite insa de nostalnice regrete dupa bâta cea țapănă a baciului muntean, moldovan ori ungurean, de frica careia mai stiau candva si potăile ticaloșite.

Câte un fior de speranta le mai trezeste vreun vigilant care trebuie sa-si justifice osul, lătrând la lună: “Dictatorul e kel!” ori “…e neamț!”

In rest somnul este acelasi dintotdeauna.

Un pic de coșmar e doar pentru cei care n-au uitat vorba aceea: “De atata lup, si oaia prinde a mușca”.

…dar până atunci mai va!

 

Reclame

La multi ani, Romania!

Chiar daca Centenarul te gaseste mai mica decat acum 100 de ani, chiar daca mostenirea lasata de inaintasi e imputinata si ca hotare si in sufletele romanilor, cu respectul cuvenit istoriei si eroilor neamului, precum si tuturor celor care si-au iubit si isi iubesc tara si cu speranta intr-un viitor mai bun decat prezentul (cand va fi sa fie el…chiar daca nu prea curand), LA MULTI ANI, ROMANIA!

 

 

Si varianta „junior” – elevii Scolii Gimnaziala „Mihai Eminescu” din Pitesti

 

Mih