Daily Archives: februarie 12, 2012

Whitney, ultima ACTa

(fragment)

Whitney Huston a murit noaptea trecută într-un hotel din LA.

Avea 48 de ani.
Am văzut-o acum doi ani într-un concert la O2. O disperată încercare de revenire în prim-planul vieții artistice.
A fost un fiasco penibil.
Inițial aveam de gând să vorbesc pe blog despre măreția concertului. N-am scris nimic.
Whitney nu mai era o flacără care să aprindă sufletele din jur și să lumineze lumea. Era, ca și Michael Jackson în ultimile momente, doar un muc trist, epuizat, la limita disperării. O carcasă, o coajă stoarsă până la ultima picătură.
Iar „storcătoarelor”, fie Arista, Sony, sau altă companie nu le mai erau utile aceste epave. Nu mai puteau fi scoase „la produs”.
Moartea lor doar le mai putea aduce câțiva sunători firavi, drept ultim tribut unui sistem care se zbate actualmente să-și conserve pârghiile prin care să poată stoarce la infinit ceea ce creația umană poate produce și să folosească aceste creații drept proprietate exclusivă, privată și pe veci productivă.

ACTA !
Discuții, frământări, nervi, spaime și un val de frustrări virtuale a fost declanșat odată cu încăpățânata promovare a acestui document de interdicție.
Încerc să înțeleg ce, cum și mai ales DE CE este nevoie de o asemenea restricționare în domeniul public.

Pretextul acestui demers are drept pilon principal „protejarea drepturilor de proprietate intelectuală” cu submotivația ramificată a pericolului „mărfurilor contrafăcute și a celor piratate”.
………………………………………………………………………………………………………..

Problema fundamentală pare a fi placa turnantă a „dreptului de proprietate intelectuală”.
Mie mi se pare că avem aici o fractură de logică legislativă dar mai ales de logică socială.

Conceptul a apărut în 1967 și pretinde că ar avea în vedere „protejarea” produsului creativ al minții umane :

1. Drepturi de autor pentru operele literare și artistice
2. Drepturile conexe dreptului de autor – Sunt protejate ca drepturi conexe interpretările sau execuțiile artiștilor interpreți sau executanți, înregistrările sonore sau fonogramele producătorilor de astfel de înregistrări sau fonograme, emisiunile organismelor de radio și televiziune.
3. Dreptul de proprietate industrială
4. Alte drepturi de proprietate intelectuală neincluse în primele categorii.

Pare un demers frumos, etic, moral și spre binele tuturor.
Pare !
Câteva lucruri însă nu se leagă logic din punctul meu de vedere.

Procesul uman pe care îl vizează are o vechime ceva mai măricică. A apărut cu mult înainte de 1967, ba cu mult înainte de începutul numărării anilor și a descoperirii omului de către om. Practic e procesul fundamental pe care se bazează evoluția nu doar a speciei noastre ci a vieții însăși. Este un principiu prins în esența vieții și evoluției. Creația intelectuală desigur, dar mai mult decât atât : împărtășirea acestei creații, difuzarea, răspândirea ei și conexiunea cu alte creații ale altor minți aflate în alte capete din motive ușor fiziologice.

Chiar de ne-am limita la infimul fragment de istorie al ultimelor milenii, este extrem de ușor pentru oricine să arunce o privire din avion asupra fundamentelor de bază a tuturor științelor mai mult sau mai puțin exacte și să se întrebe : ce facem cu drepturile de autor ale lui Aristotel ?
Ale lui Pitagora ?
Ale lui Kant, Fermi sau, de ce nu, ale celui ce a inventat roata, focul și literele ce le folosim ca să scriem documentul interdicției ?
Le plătim urmașilor ?

Conform conceptelor juridice de bază, ar trebui să facem acest lucru pentru că o lege nouă se aplică retroactiv dacă este favorabilă persoanei în discuție.
Dar nici nu e nevoie să se aplice retroactiv. Se pot plăti de la momentul de față încolo.
Și e ușor de înțeles cât de favorabilă poate fi primirea contravalorii dreptului de autor al operelor lui Sheakespeare către urmașii acestuia. Piesele se citesc, se studiază, se joacă pe cele mai mari scene ale lumii, se ecranizează ….

Firava tentativă de a valida acest concept „doar” de la mementul To, respectiv din 1967 mai departe pe scala evolutivă a omenirii este evident la fel de lipsită de substanță logică.
Volumul creativ al minții umane doar din ultima sută de ani depășește probabil cu mult tot ce omenirea a creat de la începutul existenței sale. În domeniul medical volumul de informație se pare că se dublează la câteva zeci de zile, iar în domeniul astronomiei și informaticii, chiar ceva mai repede. Iar TOATĂ această informație vine din minți umane. Cu „drepturile lor de autor”. Privind realist tabloul, este relativ dificil de înțeles cum putem potrivi piesele ca să rezulte ceva constructiv.

………………………………………………………………………………………………………………..

Din punct de vedere a eticii sociale este profund negativ iar dpdv al legilor naturale, absolut imposibil.
Anularea liberului acces al oricărui component al speciei la informație, la creația altui individ component al speciei/lumii în care trăiește, este similar cu anularea existenței. Imaginați-vă CE ar preda învățătorii/profesorii/lectorii dacă le-ar fi interzis să transmită ideile altor oameni și ce ar învăța elevii/studenții dacă am scoate din manuale tot ce acestea conțin. Practic desființăm nu doar instituțiile de învățământ ci actul de învățare în sine.

……………………………………………………………………………………………………………

Există însă un factor care ar putea justifica apariția conceptului în anii ’60 : facilitatea multiplicării produsului intelectual la nivel independent/particular.

Până atunci creația intelectuală se putea valorifica printr-un produs finit, fie el predarea unor cursuri în Agora, fie o poveste scrijelită pe papirus, fie construit un scaun cu trei picioare. În momentul valorificării produsului se primea plata în care era inclusă și valoarea intelectuală. Multiplicarea era, dacă nu imposibilă, oricum extrem de greoaie și costisitoare. Practic era mai scump să reproduci decât să iei produsul original.

Problema este încă în vigoare. O mare parte a produselor minții umane se află încă în stadiul respectiv, astfel că încă nu-mi trece prin cap să „reproduc/copiez” 1 metru pătrat de linoelum, o cărămidă sau o sticlă de plastic.
Evoluția tehnologică însă a început să schimbe acest aspect cu focus în sfera „creației imateriale”.
Tiparnița a fost unul din momentele în care multiplicarea în sine a unui produs intelectual pur a devenit o profesie. Odată cu explozia răspândirii informației pe suportul de celuloză au apărut și intermediarii. Editurile, intreprinderile manufacturiere și un întreg lanț ce s-a interpus între creatorul intelectual propriu-zis și consumatorul final.

Acest consumator final, beneficiarul ideii produse de o altă minte umană, a fost nevoit să suporte cheltuielile întregului lanț din aceleași motive anterioare : era mult prea greoi și costisitor, practic mult mai scump din toate punctele de vedere să copiezi ideea respectivă la nivel individ decât să cumperi originalul, care de fapt era el însuși o copie dar realizată cu mijloace profesionale, deci mai bună calitativ.

În anii ’60, încă și discurile de vinil erau dificil de reprodus.
Acei ani însă au adus pe piață banda magnetică.
Momentul a fost primul șoc de mari dimensiuni în acest domeniu.

Da, creația intelectuală/artistică a căpătat un nou suport de informație, mai performant și mai ușor de folosit. Dar posibilitatea de a copia materialul original rapid, cu costuri reduse și cu calitate acceptabilă a copiei DE CĂTRE ORICINE a zguduit sistemul intermediarilor din temelii.

Asemănător cu aberațiile primilor ani ai radioului când se interzicea prin lege recepționarea unor canale radio fără să fi plătit pentru ele, ca și cum ar fi putut pune gard undelor la frontierele de stat 😀 a început o luptă surdă împotriva „pirateriei”.
Rezultatele au fost insignifiante, așa cum știm toți care aveam magnetofoane/casetofoane în anii ’70.
Faptul că în anii respectivi a apărut conceptul „dreptului de propietate intelectuală” nu este deloc întâmplător.

……………………………………………………………………………………………………………

Deja este cât se poate de clar că nu mai vorbim de multiplicarea în sine, operațiune care se face la scară industrială. De la cea mai mică companie de profil până la Sony, adevărați giganți ai comerțului cu „creații intelectuale” scot profituri inimaginabile din MULTIPLICAREA produsului creat de mintea/talentul unui individ !

Problema (lor) este că această multiplicare se poate face acum de către orice alt individ, fără a mai fi silit să plătească samsarilor birul tradițional. Actualmente programele computerelor oferă copii/clone ale oricărui material audio/video, practic la calitate identică cu originalul.
Este ușor de înțeles că dezvoltarea tehnologică/informatică nu se va opri aici, iar odată cu ea va merge înainte și posibilitatea de multiplicare și difuzare a informațiilor și produsului creativ al minții umane. Procesul evolutiv al speciei va merge înainte indiferent de eforturile companiei Sony sau a oricărui alt geambaș de talente umane ce se încearcă a fi impuse prin tembelismul politicienilor care de altfel habar n-au pe ce lume trăiesc din acest punct de vedere.
(Recent revoltații „Anonymus” în semn de protest au făcut publice căsuțele de poștă electronică ale unui număr de parlamentari precum și parolele de acces. Marea majoritate aveau inteligenta parolă „12345” 😀 😀 😀 )

Mai mult decât atât.
Ideologia de acest tip, care mie mi se pare că contravine principiilor elementare pe care se bazează evoluția vieții în general și a speciei și societății umane în particular, cred că naște o luptă surdă, fără șansa unui final glorios. Ea naște partizani ai rezistenței în mod natural. Fiecare utilizator luat în parte se va situa instinctiv în tabăra adversarilor unor interdicții de acest gen. Grupul „Anonymus” este doar un firav început. Fenomenul va continua și se va amplifica pe măsură ce impunerile de acest fel vor fi mai persuasive.
Dacă cineva își închipuie că suma inteligențelor specialiștilor guvernamentali sau ai vre-unei companii ar putea obține victoria în fața sumei cumulate a tuturor celorlalți utilizatori virtuali la nivel mondial trebuie să fie complet nebun.

Se naște însă și o întrebare legitimă aici !
Cum rămâne cu drepturile celor care produc cu adevărat valori intelectuale/artistice de vreme ce din multiplicarea lor prin intermediul marilor companii de profil nu ar mai putea obține bani și ar fi astfel lipsiți de veniturile ce li se cuvin ?
În fapt intermediarii nesătui despre care tocmai vorbeam, îi scot în fața publicului tocmai pe acești creatori, folosindu-se deseori de temerile și naivitatea lor pentru a-și justifica propria lăcomie.

Există soluții, unele din ele atât de simple încât este practic imposibil să nu le fi găsit și folosit deja dacă ar fi vrut asta.
………………………………………………………………………………………………………….

Deja unele companii media folosesc propriile programe de vizionare online (BBC iPlayer, ITVPlayer, 4OD … șamd) unele având inclusă și facilitatea de descărcare a materialelor pe propriul computer. Desigur contra cost.

Evident, copierea tot se poate face, în extremis folosind programe de gen „videocapture” ce pot înregistra practic orice se afișează pe monitor. Calitatea însă este cu mult sub a originalului și presupune un efort suplimentar care nu se mai justifică dacă prețul originalului este suficient de scăzut.

……………………………………………………………………………………………………………..

Aceleași companii care sunt în spatele îndrăcitului lobby pentru interdicțiile în domeniu, inclusiv cea care constituie subiectul discuției de azi, ACTA.
De ce nu se orientează către acestă formă de distribuție, dacă ea este atât de simplă ?
Greu de spus. Probabil pentru că e …… PREA simplă 😀
Atât de facilă încât sursele de artiști/creatori pe care ei le mulg în mod tradițional nu vor mai avea nevoie de ei. Își vor putea oferi produsul DIRECT pe piață, la un preț infinit mai scăzut și vor putea obține profituri mult mai mari.

Este oare posibilă asta ?
Dacă ai putea descărca un clip de 3 minute cu o melodie a lui Eric Clapton, la HD 1080p, de pe site-ul său personal, ai fi dispus să plătești să zicem ….. 10 eurocenți?
Pariez că da.
Ce venit ar însemna asta pentru el ?
Matematica spune că e vorba de 100.000 de euro pentru o melodie la fiecare 1.000.000 de descărcări.
Înmulțiți asta cu minim 10 piese pe album și apoi cu cele 42 de albume produse până acum.
Dacă am aprecia că piesa lui Eric ar avea între 1.000.000 și 10.000.000 de descărcări, asta i-ar aduce un venit între 42.000.000 și 420.000.000 de euro pentru creația dumisale, împărtășită prin filonul virtual.
Desigur, pentru total venituri puteți adăuga la asta și ce mai vine din concerte, emisiuni tv, festivaluri și toate celelalte.

Dar oare pot fi 1.000.000 de descărcări ?
Fără investiția în reclama profesionistă a firmelor de profil, fără statutul de vedetă construit de specialiști, Eric ar mai fi ce este ?
Piesele lui ar mai fi căutate ?

Răspunsul cel mai aproape de adevăr se poate ghici privind la ce se întâmplă actualmente în virtual.
Există zeci de milioane de vizionări/descărcări ale câte unui ilustru necunoscut care nu se ridică nici pe departe la valoarea artistică a lui Clapton. Necunoscut a cărui reclamă s-a născut instant, „de la firul ierbii”, pe domeniile de socializare virtuală.
Deci se poate.

Prin urmare adevărații artiști/creatori nu vor pierde. Dimpotrivă.
Publicul destinatar nu va pierde nici el. Dimpotrivă.
Intermediarii însă nu doar că vor pierde ceva, ci cel mai probabil vor fi siliți să dispară din peisaj.

Mai este un aspect ce ar putea fi avut în atenție : calitatea actului artistic.
Sub acest aspect am părerea că indiferent din ce direcție, nivelul actului artistic s-ar adapta chiar mai bine la cererea pieței.
Teama că capodoperele lui Vasile Parizer SalamCuSoya ar avea mai mare impact decât ale lui Brahms mi se pare complet nejustificată atâta vreme cât un produs al sistemului cum e Lady GaGa poate să-și umfle sânii cu premii la cele mai pretențioase evaluări de gen. Iar dacă Brahms pierde meciul, înseamnă că așa și trebuie.

Prin urmare cred că „securizarea” produsului intelectual/artistic este un atribut care aparține exclusiv producătorului/autor. Legea trebuie să ofere protecție spațiului privat și proprietății cuprinse întrînsul. Însă în momentul în care ai ieșit cu produsul personal pe piață și ai început să-l vinzi, a cere protecția legii asupra unui bun pe care ai obținut deja bani la schimb este total absurd.

Dacă vrei și poți să ți-l protejezi în vre-un fel, e dreptul tău.
Dacă beneficiarul care l-a cumpărat vrea și poate să-l împartă cu fratele, soția sau verișoara de la Urlați, este dreptul lui. Ți-a plătit.

În concluzie, documentul în discuție, ACTA, este după părerea mea o tentativă de a bloca un proces firesc de explozie informațională pe care internetul o facilitează, tentativă prin care grupuri direct interesate din motive strict mercantile încearcă să-și perpetueze sursele de venituri într-o manieră ușor primitivă.

Cred că presiunea exercitată de aceste grupuri de interese a găsit audiență în sfera politică din două motive:

a) În domeniul informatic și al extinderii relațiilor umane în socio-virtual, politicienii mi se par, în covârșitoarea lor majoritate, depășiți de fenomen. Nu înțeleg ce este, cum funcționează, ce se poate face cu el …

b) Este posibil să fie ademeniți de mirajul posibilității extinderii supravegherii și controlului prin pârghii supra-sociale asupra membrilor societății. Actualmente au date seci, statistice privind indivizii. Adrese, identități, succint istoric acțional.

Accesul la urmele/datele pe care utilizatorii le seamănă în domeniul virtual aduce însă o altă dimensiune, mult mai complexă, a profilului unui individ, până la nivele foarte intime.

Dat fiind că „expunerea de motive” ce stă în preambulul documentului nu cred că stă în picioare din motivele pe care le-am expus mai sus, adevărata motivație a promovării politice a acestui document este probabil acest punct „b”.

Prin această prismă dintr-o dată totul începe să capete sens.

Secretomania care a învăluit nașterea și promovarea documentului ca și sentimentul de revoltă care scoate oameni în stradă (oameni care NU au ieșit să ceară aplicarea rezultatelor referendumului spre exemplu).

După părerea mea sunt prinse în document câteva elemente esențiale asupra cărora merită reflectat.

1.
(k) mărfuri piratate înseamnă orice mărfuri care sunt copii realizate fără consimțământul titularului dreptului sau al persoanei autorizate în mod corespunzător de titularul dreptului în țara de producție și care sunt realizate direct sau indirect pornind de la un articol în cazul în care realizarea copiei respective ar fi constituit o încălcare a unui drept de autor sau a unui drept conex” (Art.5)

Clar, fără dubii. Am copiat un material, chiar dacă e al meu, cumpărat cu chitanță în regulă, ca să-l dau fiicei să-l vadă, sau să-l conserv în caz că mi se paradește DVD-ul, am făptuit „piratarea” docomentului.

Cine e „persoana autorizată în mod corespunzător de titularul dreptului” cred că nu e nevoie să traduc.

2.
(b) oricare dintre părţi poate autoriza autoritățile sale competente să furnizeze titularului dreptului informații despre mărfuri, inclusiv, însă fără să se limiteze la acestea, descrierea și cantitatea mărfurilor, numele și adresa expeditorului, importatorului, exportatorului sau a destinatarului și, în cazul în care sunt cunoscute, țara de origine a mărfurilor și numele și adresa producătorului de mărfuri, pentru a contribui la determinarea menționată la articolul 19 (Art.22)”

De asemenea cred că iar nu e cazul să traduc cine e „titularul dreptului” căruia „autoritățile competente” trebuie să „îi furnizeze informații” privind mișcările de bunuri „inclusiv descrierea și cantitatea” și care pot decide pe baza acestor informații care mesaj/colet trebuie violat/desfăcut/cercetat de autorități.

3.
(4) O parte poate să furnizeze, în conformitate cu actele sale cu putere de lege și cu normele sale administrative, autorităților sale competente autoritatea de a solicita unui furnizor de servicii online să divulge rapid unui titular al dreptului suficiente informații pentru a identifica un abonat despre al cărui cont se presupune că a fost utilizat pentru încălcare (Art.27)”

Apare același atotputernic „titular al dreptului” care primește, conform documentului, drepturi de supraveghere asupra indivizilor de rând în baza …. presupunerii, a „prezumției” că se poate ….. a fi posibil să existe probabilitatea de a încălca cumva …

…………………………………………………………………………………………………………………

4.
(1) Fiecare parte prevede proceduri și sancțiuni penale care să se aplice cel puțin în cazurile de contrafacere intenționată a mărcilor de comerț sau de piraterie care aduce atingere dreptului de autor sau drepturilor conexe la scară comercială (Art.23)”

Clar, fără dubii.

Sancțiuni penale pentru „piraterie”, care am văzut mai sus cum e definită.

Pentru că sintagma „scară comercială” poate sugera cuiva că face trimitere doar la cei care „comercializează” un asemenea material, adicătele care cer bani pe el, în subsolul paginii este consemnată specificarea :

„Fiecare parte tratează importul sau exportul intenționat al mărfurilor de marcă contrafăcute sau al mărfurilor piratate la scară comercială ca fiind activități ilegale care fac obiectul sancțiunilor penale în temeiul prezentului articol. O parte poate să își respecte obligația cu privire la importul și exportul mărfurile de marcă contrafăcute sau al mărfurilor piratate prevăzând distribuirea, vânzarea sau oferirea spre vânzare a acestor mărfuri la scară comercială ca fiind activități ilegale care fac obiectul sancțiunilor penale.”

Specificând în clar că „distribuirea” este o acțiune diferită de „vânzare” și e incriminată la rândul ei, se pune capăt dubiilor că doar cei ce obțin bani în urma vânzării constituie obiectul sancțiunilor penale. În egală măsură sunt și cei care împart gratuit aceste materiale altor persoane, chiar dacă materialul cu pricina le aparține în virtutea dreptului de client/cumpărător după ce au plătit pentru el.

„Scara comercială” se referă la dimensiunile grupului către care se face cadoul, numărul persoanelor care au acces/primesc materialul respectiv. Care dimensiune nu este statuată niciunde și nici nu poate fi ținută sub control în vre-un fel de persoana care împarte. Dacă fiecare din cei care primesc, împărtășesc/oferă cel puțin altor două persoane, rețeaua ce se formează e puțin exponențială și se duce fromos pe verticală, conform graficului pe care l-am învățat la școală fără să plătim drept de autor.

Din punctul meu de vedere, ACTA este un document abuziv, impus forțat prin lobby asupra politicienilor (poate chiar un „lobby” de tip „Severin” 🙂 ) de companii interesate să-și mențină monopolul distribuției creațiilor artistice în primul rând. Politicienii se pot folosi de această ocazie să violeze informații personale și să poată folosi datele personale intime ale populației în scopuri doar de ei știute.

Și nu în ultimul rând, nu cred că va avea efectul favorabil sperat de companiile respective chiar dacă ar fi adoptat. 😉

Viq.

PS. ByTheWay, dacă am folosit denumirea companiei fără să am aprobarea ei, se pune ?

Utile :

Ce e ACTA !

In stradă !

Documentul ACTA

Acta : Tiberiu Orășanu

Ce nu realizează luptătorii anti-ACTA (Blogary.ro): Răzvan Cucui

Semnează petiția antiACTA.