Constantin Brâncuși & Maria Tănase (III)

Întâlnirea dintre Maria Tănase şi Brâncuşi s-a întâmplat în ’38, la Paris. Aici s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt şi a urmat o poveste cu năbădăi, certuri, gelozii şi bocete.

În  ’38 Dimitrie Gusti a organizat o expoziţie de artă populară la Paris. „Gusti auzise de neica Costache şi ne-am dus să-i facem o vizită. Şi el ne-a oferit o masă”, povestea Maria Tănase.  „Privighetoarea cântecului Românesc”, cum a numit-o Sfântul din Montparnasse şi-a prelungit vizita zile de-a rândul.

În primăvara lui 1939 cei doi au fost împreună la New  York, la o mare expoziţie internaţională, la Word Fair. Maria Tănase a avut atunci un succes incredibil, mai ales după ce i-a cântat preşedintelui SUA, Franklin  Roosvelt. În epocă se povestea cu umor despre piesa interpretată de Maria Tănase în faţa puternicei sale gazde:  „Ţine, Leano, curu’  zvelt!”  (sau „Ţine, Leano, cu Roosevelt!”).

În acelaşi an, Maria îl părăseşte pe Brâncuşi, care gelos şi rănit îşi ironiza fosta iubită cu orice prilej:

„Nu-i o cântăreaţă, bă, ci o bocitoare”, spunea neica Costache cunoscuţilor.

Gelozia, bat-o vina!

Pân’  la urmă şi Brâncuşi a fost om şi a suferit ca un bărbat rănit de prea multă dragoste şi părăsit de iubita mai tânără cu 37 de ani.

Ăsta-i şarmul şi bucuria poveştilor de viaţă superbe ale celor mai iubiţi şi aleşi dintre pământeni. Au creat magistral şi au trăit din plin, fără limite.

” Mai cool decât neica Costache nu se poate! „  –   Maria  Tănase

DOINĂ  din Banatul de Munte

Blestemul la români ………….

Cine  iubește și lasă

Ooh, celui qui trahit l’amour,
Que Dieu l’frappe à son tour,
Qu’il rampe en se tordant
comme limace et comme serpent,
Que le vent et la poussière,
Que le vent et la poussière
Soient son lot sur cette Terre.

Même cette petite bête frêle,
La fourmi, comme on l’appelle,
Grosse de corps, à tête grêle,
La taille fine et belle,
qui chemine sous les sentiers,
Sa parole sait respecter,
Mais nous autres, bon chrétiens,
Mais nous autres, bon chrétiens,
De parole, n’en avons point.

Ooh, celui qui trahit l’amour,
Que Dieu l’frappe à son tour,
Qu’il prenne femme faite autour,
Qui met dix enfants au monde,
Qu’ils cherchent leur père à la ronde.

Fini

Suntem de dreapta. Cum procedăm ?

Un subiect abordat frecvent în discuțiile/comentariile despre politică /partide/alegeri, este cel legat de folosirea denominației „Dreapta”. Recent, am observat că în zona de „dreapta” a blogosferei, se optează pentru evitarea folosirii acestui termen. Aspect care m-a contrariat, dar am încercat să-l înțeleg. Nu știu dacă am și reușit, aștept și părerile voastre.

S-a spus deja de mai multă vreme că există tendința folosirii inadecvate a termenului în cauză, atunci când ne declarăm de Dreapta (e vorba de electorat, nu de politicieni) consecință a unei educații politice precare, cel mai adesea. Astfel, în lipsa unor cunoștințe de ordin teoretic, dar și în lipsa unei tradiții și experiențe practice, parte din electorat se declară de Dreapta, deși este încă tributară unei mentalități de Stânga. Ar fi vorba în acest caz, mai degrabă de respingerea partidelor de sorginte comunistă, cripto-, sau neo-comunistă, socialiste, social-democrate etc., într-un cuvânt, „de Stânga”, ca urmare a experienței directe, sau/și a unei doze de superficialitate în abordarea aspectelor doctrinare, cu ignorarea propriilor „contaminări” de gândire, acumulate sub regimuri de Stânga.

Apoi, intra în discuție o altă categorie, considerată majoritară (și dacă luăm în calcul ponderea participării la actul electoral, așa și este), care optează constant pentru partide, politicieni, declarații și promisiuni de Stânga: e vorba de cei care au rămas tributari, dar și fideli susținători ai statului asistențial, ai ajutoarelor sociale, ai sintagmei „să ne dea, facă, dreagă statul”… Pe aceștia îi mulțumesc pomenile, „stabilitatea” și „liniștea” oferite de regimuri de tip Ceaușescu, Iliescu și mai recent, USL-Ponta/Antonescu. Pretențiile și așteptările sunt la nivel bazal („să dea statul casă, masă, loc de muncă”), iar ideea că viața ar putea, ba chiar ar trebui luată în propriile mâini, că poți avea mai mult, mai consistent și mai sigur „făcând” și nu „primind”, este respinsă adesea, instinctual.

Ori, Dreapta e identificată ca fiind cea care vine tocmai cu soluțiile care sperie acest electorat. Altfel spus, când aud „Dreapta”, ăștia au și apăsat pe butonul „delete” (parcă „intuind” că urmează noțiuni ca „efort”, „implicare”, „asumare”, inițiativă”, „competență”, „responsabilitate”, „creativitate”, cu adresă directă la propria persoană), fără să mai aibă răbdare să vadă despre ce e vorba …

A mai apărut și un al treilea aspect: perspectiva ca partide aflate pe scena politică românească actuală, să defileze sub stindardul Dreptei în mod fraudulos-uzurpator. Ba chiar să se declare „port-drapelul” Dreptei. Din punctul meu de vedere, aici ar intra în primul rând PNL (cu sau fără Antonescu), poate în special așa-zișii dizidenți grupați în IRL, dar și PDL-Blaga. Primii, pentru că au dovedit în fapt că nu respectă doctrina de Dreapta, nu au cu adevărat soluții de Dreapta, ci doar un discurs demagogic. Au fost de-a lungul timpului aliați de nădejde ai Stângii, la fel de corupți, lacomi și incompetenți. S-au opus constant singurului proces de reforme reale inițiat de Președintele Băsescu și guvernul Boc. Și ce mi se pare cel mai grav (și elocvent), au fost vârful de lance al loviturii de stat din 2012, al atacului asupra statului de drept și asupra instituțiilor sale. Deși ar mai fi multe de spus, mă opresc aici.

În privința PDL-Blaga, îl includ în aceeași categorie cel puțin pentru felul în care bună parte din democrat-liberali au sabotat reformele propriului guvern din interior și pentru numeroșii membri care nu se deosebesc prea mult prin mentalitate și „obiceiuri” de „colegii” lor din PSD sau PNL … Sunt cei care au rămas și ei puternic influențați de ideologia-mamă …

În rezumat, ar fi trei mari categorii de motive care complică folosirea denumirii de „Dreapta”: 1) înțelegere incompletă/inadecvată/incorectă de către o parte a electoratului care se declară de Dreapta; 2) respingere din partea electoratului care se teme de Dreapta; 3) apartenența falsă, abuziv-uzurpatoare din partea unor partide politice.

Principalul risc, ar fi confuzia care poate să apară în rândul electoratului „de Dreapta” și de care ar profita „uzurpatorii”, politicienii/partidele care își zic „de Dreapta” în mod incorect, fraudulos … Iar al doilea, rămânerea părții „reformabile” din electoratul de Stânga în sfera de influență a acesteia sau atragerea în zona „tulbure” a PNL/PDL …

Probabil în această situație calea pe care ar trebui să meargă partidele cu adevărat de Dreapta ar fi cea a promovării soluțiilor practice pe care le au la problemele majore cu care ne confruntăm. Asta înseamnă proiecte, programe foarte bine puse la punct și foarte bine comunicate precum și sancționarea promptă și vocală a derapajelor actualei puteri. Ulterior, pot vorbi faptele de guvernare. Iar cu timpul, lumea va înțelege că toate astea înseamnă politică de Dreapta. O Dreaptă autentică …

Mih