Peștii albaștri

Un strop de înțelepciune orientală care n-ar strica de loc și pe meleagurile noastre la câte cadouri și pomeni otrăvite ni se oferă!

De mult, pe drumul ce venea din nemărginirile Asiei spre Damasc, exista o cetate străbătută de un râu curat ca un izvor. Numele cetății s-a pierdut de mult, dar faima râului cu apă bună care îi alina pe însetații ce băteau încoace și încolo drumul Damascului, a rămas în timp. Mai era un motiv anume pentru aceasta – în apele râului trăia un soi de pești de culoare albastră, ca cerul curat după ploaie, foarte buni la gust, o delicatesă. Un singur lucru îi oprea pe pofticioși să golească apele râului de peștii minunați: aceștia erau buni de mâncat doar o singură dată din an, în restul zilelor fiind o otravă neiertătoare pentru cei care îi gustau. Și ca să pună capac poveștii, acea zi nu putea fi prevăzută de nimeni, așa că râul își lua zilnic obolul din rândul pofticioșilor care își încercau norocul, cruțându-i doar pe cei din ziua norocoasă.

Spune povestea că într-o bună zi un călător ostenit de drumul lung se așeză pe margine, lângă poarta unui negustor bogat să-și tragă sufletul la umbră. Negustorul era acasă, plimbându-se agitat de colo-colo, asteptând ca bucătarul să termine cu pregătitul mesei. Tocmai ce primise de la un client o plasă cu pești albaștri și se gândea cum să facă să afle dacă sunt sau nu buni de mâncat, când ochii îi căzură asupra stăinului călător aciuat la poarta sa. Chemă iute un slujitor și porunci să pună pe un taler patru pești și să-i ducă sărmanului drept cadou din partea lui. Slujitorul făcu întocmai, dar până la poartă își opri și el doi pești «că-i ajung nemâncatului de afară doi pești». Omul primi cadoul cu mulțumiri, se trase la umbră și scoase din desaga de drum un coltuc de pâine, pregătindu-se să mănânce…

De la fereastră, negustorul îl privi preț de vreun ceas, apoi văzând că nu i se întâmplă nimic, se așeză pofticios la masă. Nu termină de mâncat, când în poartă îi bătu cineva. Își trimise slujitorul să vadă cine e și ce vrea.

Era călătorul care voia să știe dacă stăpânul casei era bine, sănătos.

– Ce te interesează pe tine dacă stăpânul meu e bine? Ori vrei și ceva băutură după peștii ăia, zise cu arțag slujitorul.

– Nu, mulțumesc, nu ma lasă obiceiurile mele, dar vreau să știu dacă pot mânca liniștit peștii pe care, în mărinimia sa, stăpânul tău mi i-a dăruit…