Author Archives: oldhashu

Cine n-are bătrâni, să-i cumpere! Cine are prea mulți…

Cică de mult, tot în Orientul magic, erau două cetăți vecine care se războiau între ele cu sorți schimbători de izbândă de atâta amar de vreme, că și uitaseră motivul vrajbei. Se luptau cu asemenea îndârjire pentru ceva petrecut cu mult timp în urmă încât asta devenise scopul existenței lor. Au trecut anii, zecile de ani și secolele și ardoarea cu care se înfruntau nu scădea. Nu se stie cum se rotiră vremurile și se legară treburile, dar într-una din cele două cetăți vrăjmașe, în Sfatul acelei cetăți, cel care hotăra și conducea viața locuitorilor săi, ajunseră într-un rând precumpănitori tinerii războinici, hotărâți să încheie odată pentru totdeauna vrajba cu vecinii lor. Și asta, printr-o sforțare din toate puterile locuitorilor săi, de la cel cu barba sură pân’la cel cu țâța-n gură, care să-i îngenunche pe vrăjmașii vecini.

Cei cu mintea mai coaptă și mai bogați în ani, atât din mulțimea oamenilor de rând, cât și dintre puținii rămași în Sfatul Cetății, pricepură că ăsta era, cel mult, un vis frumos atâta vreme cât și vecinii lor erau la fel de puternici ca ei și la fel de hotărâți. Încercară mult și din greu să-i aducă cu picioarele pe pământ pe vijelioșii adepți ai războiului total, fără alt rezultat decât acela că o bună parte đin ura împotriva vecinilor, se răsfrânse și asupra lor. Nu trecu multă vreme și tinerii înfierbântați din Sfatul Cetății hotărâră, sub pedeapsa cu moartea pentru cei neascultători, ca toți bătrânii să fie scoși din cetate și părăsiți în niste peșteri pustii unde să se stingă de foame.

…pentru că erau lipsiți de puteri să mai lupte, mâncau din proviziile cetății de pomană și, mai mult, îi cicăleau pe cei tineri și-i băteau la cap pentru aventura periculoasă în care voiau să se lanseze.

Cum, necum, porunca fu îndeplinită și Cetatea curățată de babalîcii cicălitori! Numai un singur tânăr, chiar din Sfatul Cetății, nu avu inima împietrită să-și trimită la moarte pe părintele său și-l ascunse într-o pivniță pregătită din timp. Acolo îi aducea apă și hrană, acolo îi aducea vești despre ce se mai petrecea afară. Și veștile nu erau deloc bune! Aflând de hotărârea tinerilor războinici, Sfatul celeilalte cetăți hotărâ să le ia înnaite și înceapă ei războiul, cât timp pregătirile acelora nu erau terminate. Trimiseră dară solie la Sfatul tinerilor cu cererea ca să li se restituie un obiect sacru și de mare însemnătate: frânghia de nisip, împrumutată străbunilor lor pe vremea când s-au luptat cu duhurile Deșertului și pe care, după ce au folosit-o, n-au mai dat-o îndărăt! Altminteri să se pregătească de luptă!!!

Tinerii năuci din Sfat nu știau ce să facă: de război nu erau gata, răscoliseră fără nici un folos trezoreria și tainițele Cetății în căutarea obiectului cerut iar pe cine să întrebe despre frânghia împrumutată, nu mai aveau, căci își lăsaseră ciolanele în Peșterile blestemate. Văzând-și fiul cel iubitor atât de supărat, bătrânul vru să afle care este cauza. După ce ascultă totul, el îl sfătui pe feciorul său: «Trimiteți solie la vecini și spuneți-le că urma frânghiei de nisip s-a pierdut odată cu ultimul bătrân, dar că voi, în dorința de a trăi în pace cu ei, vă angajați să tocmiți cei mai pricepuți meșteri de pe lume să făurească altă frânghie de nisip și cei mai buni magi care să-i dea puteri la fel de miraculoase ca ale celei din vechime. Singurul lucru pe care îl cereți este să vă dea cu împrumut capătul de frânghie rămas la ei, ca să servească drept model pentru noua frânghie.»

Auzind spusele solilor, cei din Sfatul Cetăți vecine își ziseră: «Ne-am grăbit, nu este timpul de război! Încă mai este pe acolo, neștiut, un bătrân…»

*

Salt în timp, peste mai bine de două milenii și mai spre soare-apune, într-o parte de lume care se cheamă EstEuropa și într-o țară unde povestea de mai sus e scrisă parcă răsturnat, ca într-o oglindă rău vrăjită. Tinerii viteji, cum fac aripi, se și împrăștie în cele patru zări, fără nici un interes pentru trebile cetății ajunse pe mâna unor șarlatani cu aere de meșteri mari prin ajutorul celor mulți buimaci, doritori de pere mălăiețe…

…care, nefiind tineri, sunt bătrâni. Și mulți… Încovoiați de ani, de boli, de tot felul de nevoi și lipsuri. Care cresc, ca găurile într-o haină veche pentru că nu prea mai este cine să croiască alta.

Copiii?! Prea cruzi, abia se descurcă cu buchiile amețite și alea de niste dascăli de doi bani…

Tinerii?! S-au duuus… Poate ăi de alt neam, flămânzii care, cu cățel, cu purcel, bat la poarta Europei, unii sperând la mai bine, alții hotărâți să ne aducă cuvântul păcii celui slăvit de cinci ori pe zi pe covoraș, cu fundul sus, altminteri – șișu’ la gâți și boamba la grămadă! Apoi nici ăia nu prea se omoară cu munca…

Sau poate hărnicuții mărunței, gălbiorii meșteri ai lumii cu ochii pieziși, da’ sunt cam departe și până ajung ei aici, om fi toți cu „Salaam”-ul în gură…

Bătrânii?! Ași, ei cu neputințele, cu ochii după popă, doctor și poștaș… Odată la patru ani, se strâng și mai trag un șut la gioale viitorului pentru un kil de mălai și o găleată de plastic!

Deci?

Cine n-are bătrâni, să-i cumpere! Cine are, să-i cinstească! Dar cine are prea mulți?!

P.S. Azi, cu chiu, cu vai, pe brânci și pe genunche, a început școala!

Dragi școleri: «Pana la următoarea vacanța, pune-ți mâna pe carte, fiți cuminți și nu fumați in budă!» este spusa unui parlamentar PSD de Maramu’, om cu patru facultăți 🙂

Anunțuri

Peștii albaștri

Un strop de înțelepciune orientală care n-ar strica de loc și pe meleagurile noastre la câte cadouri și pomeni otrăvite ni se oferă!

De mult, pe drumul ce venea din nemărginirile Asiei spre Damasc, exista o cetate străbătută de un râu curat ca un izvor. Numele cetății s-a pierdut de mult, dar faima râului cu apă bună care îi alina pe însetații ce băteau încoace și încolo drumul Damascului, a rămas în timp. Mai era un motiv anume pentru aceasta – în apele râului trăia un soi de pești de culoare albastră, ca cerul curat după ploaie, foarte buni la gust, o delicatesă. Un singur lucru îi oprea pe pofticioși să golească apele râului de peștii minunați: aceștia erau buni de mâncat doar o singură dată din an, în restul zilelor fiind o otravă neiertătoare pentru cei care îi gustau. Și ca să pună capac poveștii, acea zi nu putea fi prevăzută de nimeni, așa că râul își lua zilnic obolul din rândul pofticioșilor care își încercau norocul, cruțându-i doar pe cei din ziua norocoasă.

Spune povestea că într-o bună zi un călător ostenit de drumul lung se așeză pe margine, lângă poarta unui negustor bogat să-și tragă sufletul la umbră. Negustorul era acasă, plimbându-se agitat de colo-colo, asteptând ca bucătarul să termine cu pregătitul mesei. Tocmai ce primise de la un client o plasă cu pești albaștri și se gândea cum să facă să afle dacă sunt sau nu buni de mâncat, când ochii îi căzură asupra stăinului călător aciuat la poarta sa. Chemă iute un slujitor și porunci să pună pe un taler patru pești și să-i ducă sărmanului drept cadou din partea lui. Slujitorul făcu întocmai, dar până la poartă își opri și el doi pești «că-i ajung nemâncatului de afară doi pești». Omul primi cadoul cu mulțumiri, se trase la umbră și scoase din desaga de drum un coltuc de pâine, pregătindu-se să mănânce…

De la fereastră, negustorul îl privi preț de vreun ceas, apoi văzând că nu i se întâmplă nimic, se așeză pofticios la masă. Nu termină de mâncat, când în poartă îi bătu cineva. Își trimise slujitorul să vadă cine e și ce vrea.

Era călătorul care voia să știe dacă stăpânul casei era bine, sănătos.

– Ce te interesează pe tine dacă stăpânul meu e bine? Ori vrei și ceva băutură după peștii ăia, zise cu arțag slujitorul.

– Nu, mulțumesc, nu ma lasă obiceiurile mele, dar vreau să știu dacă pot mânca liniștit peștii pe care, în mărinimia sa, stăpânul tău mi i-a dăruit…