Category Archives: Viq

Arta politicii…

 

Arta este acea actiune a omului-creator care propune societații viziunea sa asupra problemei fundamentale cu care sărmana omenire se confruntă de la momentul când a ridicat ochii spre stele. In esentă această problemă se reduce la intrebarea unică dar cu infinitatea de raspunsuri individualizate, care, in termenii epocii actuale, dominată de știință, ar suna cam asa:

„Asta sunt eu, doar un pumn de atomi si molecule, zburdând tembele in câțiva litri de apa chioară ?!”

Pazitorii cunoasterii au sesizat incă de la inceputuri riscul alienarii individului confruntat cu inspaimântătoarea gravitate a adevarului de dincolo de această intrebare si au elaborat, cu datele pe care le aveau in epocă, răspunsuri „ad uzum peoni” – religii care sa asigure confortul intelectual al omului de rând. Pe ceilalti, indivizii peste medie, putini și nemultumiti, i-au lăsat să se descurce singuri, unii cu intelectul – savantii, altii cu sensibilitatea sufletului – artistii, să-si caute raspunsuri iesite din contingent care mai au și avantajul de a oferi material de innoire pentru momentul când adevarurile oficiale, religiile, prind a „pârâi” din incheieturi sub presiunea noilor realităti.

Politica este suma de activitati care s-au nascut din nevoia de organizare a oamenilor începând cu momentul când, pe acelasi teritoriu, au dat „nas in nas” cel putin doua grupari de indivizi care urmareau aceleasi scopuri: hrana, adapost, femele și care n-au mai apelat la metoda clasică de rezolvare a situației învinșilor după confruntarea directă pentru tranșarea intâietătii – exterminarea totală, ci la folosirea si integrarea lor in propriul grup după un anumit cod de reguli. Asta a dus la nașterea primelor aglomerari umane in care codul minimal de reguli initial la nivel de grup a trebuit să fie adaptat, conform noii situatii, pentru întreaga aglomerare umana extinsă prin înglobarea indivizilor „dresați” după alte obișnuințe.

Poate cel care a conceput primul set de reguli de acceptare a celorlalti in cadrul grupului predominant să fi fost un înțelept răzvrătit, excedat de irosirea inutilă de vieți in lupta oarba pentru existentă, posibil favorizat și de asanumita „coalitie a timizilor”, cea care viza diminuarea agresivitații interne a grupului prin anihilarea „huliganilor” – membrii cei mai violenti, eterna sursă de necazuri innăuntru grupului si intergrupuri.

Pe masura ce omenirea se dezvolta, se diferentiau si oamenii dupa activitatea lor.

„Inteleptii”, pastratorii cunoasterii s-au impartit in preoti, cei care slujesc adevarul oficializat si in cautatorii noilor adevaruri – savanti sau artisti.

„Huliganii” au fost devenit forta militara, agregată și educata să-si dirijeze agresivitatea nativă contra celor care amenință dinnăuntru și dinafara integritatea comunitatii.

„Timizii” au produs atât vârfuri – legislatori și politicieni – cei care fac regulile, preluând in mod efectiv conducerea comunitatilor, cât și masa indivizilor de rând  – „peoni”, cei care, la adapostul legilor, pot să-și vadă de treburile lor, producând cele necesare intregii comunități.

Secole de-a rândul în istoria omenirii, politica a însemnat păstrarea între limite care să nu ducă la disoluția aglomerării umane a actiunii înțelepților – preoți ori căutători, oferirea unor „ținte” pe care să-și exerseze agresivitatea militarii, pe cât posibil în afara comunității și un minim confort intelectual pentru peoni, miile de pălmași preocupați cu agonisirea pâinii zilnice pentru toți și nicidecum cu… nemurirea sufletului!

Exemplele de efecte distructive ale depășirii acestor limite sunt presărate prin toată istoria lumii.

De ar fi să pomenim numai căderea marilor civilizații precolumbiene (răspunzători intelepții, „înghețați” in rituri sângeroase ce pierduseră orice legătură cu realitatea), ori câteva din meteoricele treceri prin istorie a unor cuceritori care au confundat forța de moment a organizării militare cu cea a unei stabile și echilibrate structuri sociale sau poate prăbușirea imperiului roșu al maselor care, părăsite intr-un moment de criză de conducătorii lor, și-au căutat în zadar adevărul propriu, înrâurite de un grupuscul de ahtiați după putere, ignoranți orbiți numai de avantajele de moment ale pozitiei de vârf in societate, fără a mai realiza și răspunderile care vin „la pachet” cu aceasta.

Dacă in politică, „arta” este eficienta maximă si rafinamentul suprem al actiunii politice, în artă termenul de „politică” este similar cu „firul de păr” in supă…

De ce?!

Politica e o activitate care se desfăsoară în realitatea curentă, cu competitori urmărind aceleași țeluri, cu drumuri obligatorii și „locuri înguste”. A găsi, cu cât mai puțin efort și respectând regulile jocului, drumul optim printre toate aceste obstacole concrete spre obiectivul vizat – asta ar fi „arta politicii”!

Arta în schimb, o acțiune quasiindividualistă, chiar de luăm în considerare și acele forme ce necesită pentru concretizarea rezultatului o structură logistică externă creatorului (ex. film, teatru, spectacolele de mare montare) poartă inevitabil amprenta unică a creatorului, a ideilor și concepțiilor acestuia care se poate „pleca” în cel mai rău caz doar în fața „argumentului” financiar.

Că au încercat unii să traseze comandamente politice, „linii directoare” artei pentru crearea unui om nou, o „specie” optimizată care să consume „tacâmuri” (gheare și gâturi de pui !) și să producă oțel, cărbune, alimente pentru export, patru copii de familie, etc, etc – asta e una din aberațiile istoriei care o luase pe alături cu drumul de când conducătorilor unei părti din omenire, evident a celei mai sărăntoace, li se urcase la cap „complexul demiurgic”!!!

Rezultatul ?!

Jalnic, jalnic, jalnic și ecourile lui ne vor mai urmări destul timp până se vor estompa ori ne vor pune pe un alt drum greșit…

În politică – puzderie de epigoni de statura genuchiului de broască cu un singur «program politic»: „totul pentru mine și ai mei, cât timp se poate”, „firimituri pentru prostime în schimbul votului” și „descurajarea celorlalți, cei cu capul pe umeri, specie care trebuie împuținată, pentru liniștea socială”…

În artă – două direcții principale: prima – fundul gol și sânul siliconat, țeasta rasă și mușchiul lucrat la sală asezonate cu sos de violență și sex, a doua – fantasy otova din povești rescrise prin programele de VR cu ofertă la nivel de kinder master butonar.

…oare Frank Herbert a întrevăzut pe bune prin anii 70 salvatorul uragan butlerian al viitorului?!

Sau poate distopicul Ray Bradburry care ne lipsește de speranță încă din 1953?!

 

Reclame

Tabloul momentului

 

Preiau integral articolul lui Adrian Patrusca, pentru ca prezinta cu acuratete situatia reala in care ne aflam

 

România este poligonul unui experiment monstruos, unic în Europa

 

România a ajuns teatru de război, prinsă între două bande rivale care se bat pentru a pune stăpânire pe țară.

Una își are rădăcinile în eșaloanele doi și trei ale nomenclaturii PCR și Securității, cu ramificațiile lor din UTC, Sindicate, Gospodăria de Partid etc. Cealaltă își are obârșia la Bruxelles și în structurile politice, culturale și ideologice globaliste.

Prima a așteptat anul 1989 ca pe o izbăvire, pentru a putea în sfârșit profita nestingherit de averile, privilegiile și rețeaua de influențe pe care le aveau.

A doua a privit anul 1989 ca pe o oportunitate de lărgire a pieței de desfacere pentru mărfurile și ideile sale, într-o țară și la un popor aproape virgine.

Cea dintâi își îmbracă rapacitatea într-un naționalism de sorginte ceaușistă, cea de-a doua își etalează cu mândrie internaționalismul troțkist.

Între cele două a existat o perioadă de armistițiu formal până în jurul anului 2000: s-au tolerat, mimând cooperarea, dar nu au ezitat în momentele strategice să se lovească la țurloaie prin infiltrați, unii la cel mai înalt nivel: „Industria românească, morman de fiare vechi” este doar unul din exemple.

De la jumătatea anilor 2000, lupta a ajuns tot mai fățișă, iar Justiția a devenit arma letală preferată a celei de-a doua împotriva celei dintâi. Sub tăișul ei au căzut vinovați și nevinovați, în vreme ce mari granguri cu protecție occidentală și-au văzut liniștiți de jafuri. S-a dovedit ulterior că Oarba vedea binișor. Nu Dreptatea a fost scopul a ceea ce mobilizator a fost numită „Lupta Anti-Corupție”, ci provocarea de răni cât mai grave și în final anihilarea adversarului și ocuparea teritoriului său.

Capturarea Sabiei Justiției de către tabăra inamică a precipitat ostilitățile. A dezlănțuit bătălia finală. Vineri seara, în Piața Victoriei, a fost doar cea mai violentă încleștare de până acum. A servit la calibrarea armelor și la evaluarea forțelor inamicului în perspectiva ciocnirilor care se pregătesc.

Majoritatea românilor privesc la acest război crâncen ca la un meci Real Madrid – Barcelona: mai mult din curiozitate, fără a ține serios cu vreuna dintre părți. Pentru că nici una dintre părți nu îi reprezintă cu adevărat.

(De nimic nu se tem mai mult taberele combatante ca de o definire precisă a lor. Ca toate mișcările de stânga, fug ca dracul de tămâie de „îngrădiri” și „clasificări” și își proclamă universalitatea.)

De aceea, atragerea românilor din „zona neutră” a devenit un obiectiv de grad zero pentru ambele combatante.

Tabăra (s-o numim generic) „Bruxelles” își caută simpatizanți printre neînregimentații sătui de corupție (deși are corupții ei), intelectuali (mizând pe inepția multora dintre liderii adverși, deși are stupizii și agramații ei), tineri (punând surdină exceselor progresiste – corectitudine politică, LGBT… – pentru care românii nu au deocamdată mintea suficient de tăbăcită) etc.

Tabăra (să-i spunem generic) „PSD” își caută simpatizanți printre neînregimentații cu vederi naționaliste (dosindu-și cu grijă propriile ploconeli în fața Bruxelles-ului – voturile din Parlamentul European sau măsurile guvernului Dăncilă în favoarea agendei LGBT: rapoartele Lunacek, Estrella, Zuber, măsurile privind educația parentală sau egalitatea de „gen”, refuzul sistematic de a organiza referendumul pro-familie, primirile masive de imigranți etc), printre cei credincioși (deși ideea construirii unei Mega-Moschei la București a plecat de la un fost lider PSD) și mai ales printre pensionari, săraci sau asistați social (în ciuda opulenței multora dintre cei care combat sub flamura roșie) etc.

Tabăra „Bruxelles” nu iubește alegerile: popoarele sunt proaste și reticente la binefacerile progresului, iar votul lor este adesea imprevizibil, de aceea trebuie evitat: referendumurile de „Grexit” și „Brexit”, alegerile din Italia, Austria și chiar Germania sunt cele mai recente dovezi.

Tabăra „PSD”, dimpotrivă, simțindu-se călare cu baronii pe popor, iubește democrația. Forța sa politică se arată în toată splendoarea ei în ziua alegerilor: micii și gălețile se dovedesc întotdeauna un argument electoral puternic mobilizator, care scoală și morții din groapă.

Conștientă de inferioritatea sa, Tabăra „Bruxelles” știe că trebuie să evite alegerile cu orice preț. Prima sa venire la putere s-a produs în urma unui incendiu, nu a unui scrutin. De aceea, are nevoie de un nou „Eveniment Special” care să o propulseze din nou. Cu orice preț.

Cum nici inamicii din „PSD” nu se uită la cheltuială, știind că o pierdere a puterii le poate fi fatală, încleștarea va fi pe viață și pe moarte. La propriu. Morții și răniții de la Colectiv au demonstrat că rețeta funcționează. Emoția violentă taie pofta de democrație. De aceea spuneam că ziua de vineri a fost doar una de „calibrare”.

Nenorocirea României este că nu are nici un partid cu adevărat de dreapta, iar toate tentativele avortate de până acum (cu sprijinul dezinteresat al serviciilor) au avut mai degrabă rolul de a compromite ideea. Și aceasta în ciuda a cel puțin două evenimente recente care au dovedit uriașul bazin pe care l-ar avea o formațiune conservatoare autentică : formidabilele mobilizări, de milioane și milioane de oameni, împotriva agresiunilor Stângii, pentru Ora de Religie și Referendumul pentru Familie.

Stânga, o știm prea bine, este capabilă să distrugă o țară. Darmite două Stângi?

România este poligonul unui experiment monstruos, unic în Europa de azi: Bătălia pentru putere dintre Stânga naționalistă și Stânga internaționalistă.

Ultima oară când cele două s-au ciocnit a fost nimicită întreaga lume. De aceea, i s-a spus Al Doilea Război Mondial.

 

Adrian Pătruşcă | marţi, 14 august 2018 /  https://evz.ro/romania-este-poligonul-unui-experiment-monstruos-unic-in-europa.html?v=347635&page=1

 

Mih