Category Archives: OldHașu

PELERINI PRIN ȚARA PREAFERICITULUI CIOBOTEA (I)

Notă: Ceva pentru relaxare, că tot e vară. Altera pars a imaginii BOR, acum subiect de senzație!

 

De ceva timp am intrat, cam tras de mână de doamna mea, în clubul local al pelerinilor pe la mânăstiri și locuri sfinte din țara noastră. Lucru nu tocmai rău că ne mai aerisim și noi, clătindu-ne ochii cu minunățiile pe care le-am „sărit” când eram în putere, ocupați cu activitatea de bază a doi familiști de modă veche – creșterea și educatia celor doi juniori, ajunși acum ditai măgarii…

Ca orice plăcere, și pelerinajele acestea presupun niște probleme la baza de plecare: în grija cui lăsăm gospodăria pe timpul cât vom lipsi, cine va avea grijă de „inventarul viu” și de restul, că mamaie abia se deplasează din cauză de ani mulți și puteri înpuținate iar «măgarii» mai sus pomeniți, deși motorizați amândoi, nu se pot dezlipi de Bucureștiul aflat la doi pași. Mă’sa zice că sunt încălecați de perechile lor. Eu am altă părere – comoditate și un program în care „părinții” apar doar la rubrica «neprevăzute»…

Anul trecut am făcut două raiduri de câte o zi pe la mănăstirile din sudul Munteniei, în Episcopia Giurgiului, așa cât să-și facă doamna mea «mâna» la drum lung cu Fabia cea nouă, fain motorizată și bine computerizată, că uneori s’arată mai deșteaptă decât șoferița!!! Când conflictul  între cele două se acutizează, «echipa de suport logistic», adică mandea, n-are decât să ia la răsfoit cartea tehnică și să caute capitolul cu ponosul, apoi să citească tare și răspicat, eventual traducând pentru artista de la volan, termenii tehnici din indicațiile de folosire. Altă viață… Nu tu șurubăreală, nu tu suflat jiglere, modificat avans ori curățat bujii și, după mânjirea cu ulei au vaselină, spălatul obligatoriu la margine de drum cu apa și detergentul inclus din bidonul purtat în «trusa de ugență» a bronzatei – fosta Dacia break. Că altfel nu se permitea accesul într-o mașină de doamnă, adevărată vitrină care abia adunase doar puțin peste 50000 km de la nașterea în 1998 lângă Pitești până la livrarea, în cadrul Programului de înnoire a parcului auto, ca rablă în București.

…rablă?! Păi nici nu terminaseră ăia de la preluare cu actele de predare, că o și dezbrăcaseră de tot ce avea mai bun pe ea!  Adevărați piranha… Când am ieșit pe poartă, atacau cutia de viteze pentru demarorul electric…

 

Primul drum, la o mănăstire de aproape, Buna Vestire pe teritoriul localității Malu Spart, într-un luminș din pădurea care mărginește satul aparținător de comuna Bolintin Vale. Ridicarea noii mănăstiri pe ruinile unei vechi ctitorii de boier trăitor în prima jumătate a secolului XV al cărui nume s-a rătăcit prin hrisoave prăfuite, a început cu vreo zece ani în urmă cu biserica de lemn, apoi cu „acareturile” unei astfel de alcătuiri în care își duc traiul patru călugări. Un loc modest și liniștit, acum departe de lumea dezlăntuită și totuși cu acces usor, și pe jos și cu auto. Deocamdată e prea mic să poată oferi pelerinilor cazare, dar grija pentru reînvierea acestui locaș a făcut din el o mică bijuterie unde numai aleile de acces sunt pietruite și asfaltate, restul e numai lemn. Probabil, meseriașii de peste munți au dat și ei o mână de ajutor…

Al doilea, la Mănăstirea Comana, cea încărcată de istorie venind de pe vremea lui Vlad Tepeș, locul de odihnă veșică al zbuciumatului domn. N-ai crede că, adăpostit prin codrii Comanei și printre meandrele Neajlovului, s-a găsit spațiu pentru un locaș sfânt care a fost când mănăstire, când cetate de apărare și loc de refugiu, când loc de cinstire a celor care, mai târziu, și-au dat viața pentru apărarea pământului strămoșesc…

…în orele petrecute acolo m-am simțit, ca în nici o altă parte, copleșit până în ultima fibră de ecourile trecutului încărcat de tragism, cu un nod de lacrimi abia stăpânit în gât.

 

A urmat apoi raidul cu autocarul organizat de clubul sus-pomenit pe la mănăstirile moldovenești din Episcopia Iașului: Neamț, Agapia, Varatec, Sihăstria, Petru Vodă plus o surpriză, pe drumul de întoarcere prin Ardeal, noua Manastire Izvorul Mureșului, în localitatea cu același nume.

Prima impresie a fost că Moldova cea arătată cu degetul pentru încremenirea în timp are meritul de a mai păstra încă ceva din atmosfera de sacru din lăcașurile ei, mai puțin atinsă de utilitarismul impus de la centru de ierarhii actuali ai BOR.

…«perla» Episcopiei Iași în județul Neamț este Mănăstirea Neamț, atestată documentar puțin după anul 1200. La ridicarea, păstrarea și consolidarea prestigiului ei au contribuit din plin domnitorii Moldovei Petru Mușat, Ștefan cel Mare și Petru Rareș, precum și o pleiadă de ierarhi ai ortodoxiei moldovene, făcând din acest locaș un centru de cultură și spiritualitate ortodoxă cu răspândire și influență importantă în țarile creștine din jur până în vremea noastră. Nicolae Grigorescu își leagă și el numele de icoane pictate în biserica mănastirii. Un loc care «se respectă» pe sine și impune respect…

Mănăstirea Agapia, ca și Varatec, are un caracter mai aparte, fiind mai strâns legată de localitatea Agapia din județul Neamț. Cu cele peste o sută de locuințe ale călugărițelor aflate în afara incintei mănăstirii, cu Liceul Teologic Ortodox Cuvioasa Parascheva, perimetrul Mănăstirii aproape se confundă cu cel al comunei locuită de sătenii Agapiei. De-a lungul timpului aici au locuit și au creeat Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, I L Caragiale, Calistrat Hogaș, Duiliu Zamfirescu și alții. Cu o istorie zbuciumată, pustiită și refăcută de mai multe ori, ultima dată în anul 2009, locașul adăpostind peste trei sute de călugărițe, atrage în continuare spre sine alte căutătoare de pace sufletească.

La fel Mănăstirea Văratec, refăcută în forma actuală după 1900 în urma unui mistuitor incendiu, a „înglobat” satul Văratec al comunei Agapia în cuprinsul ei. Adăpostind după refacere o scoală satească mixtă, o școală primară de fete, o școală pentru călugărițele neștiutoare de carte, școli și seminarii bisericești, ateliere de broderie bisericească, restaurare și legătorie de carte bisericească, covoare, tricotaje, pictură bisericească și artă decorativă, mănăstirea cu cele aproape 500 de călugărițe a creat un adevărat tezaur de cultură din care partea palpabilă – icoane vechi, obiecte de cult, Evanghelii, manuscrise și tipărituri sunt păstrate cu grijă în muzeul mănastirii. Legate de Mănăstirea Văratec sunt personalități ale culturii românești: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Profira Sadoveanu, Bartolomeu Anania, Zoe Dumitrescu-Bușulenga…

 

…în urmă cu aproape 38 de ani, o parte din luna noastră de miere am petrecut-o găzduiți de o măicuță din Văratec. O fi fost ea „lună de miere”, da’ «trântorul» povestaș, în consens cu «albinuța» personală, a hotărât să fim cuminți-cuminței, din respect pentru loc. Ne-am luat noi revanșa în partea a doua a lunii de miere prin alte locuri pe unde am fost, cât ne-a ținut rezerva de prezervative. Că pe vremea aia nu se purtau pilulele… Nici cele roz, că erau sub embargoul politicii de creștere a natalității, nici cele albastre, că nu era cerere!

 

Mănăstirea Sihăstria, deși întemeiată prin secolul XVII, iese în evidență în a doua parte a secolului XX, sub stăreția arhimandritului Elie Cleopa când se incheagă actualul complex mănăstiresc. Ca majoritatea mănăstirilor din România, și Sihăstria a avut de suferit serios de pe urma contorsiunilor istoriei: prima dată – incendiul din anul 1821 când Eteria își alesese drept loc de luptă pentru eliberarea Patridei (Grecia natală, deh!) tocmai cele două principate române (!) iar a doua pustiire, în timpul ultimului război mondial. Părintele Cleopa a preluat ruina de după război și a ridicat-o până la ceea ce se vede acum. De numele Sihăstriei este legată însă și intrarea in monahism a Preafericitului actual, pre numele său civil Ilie Ciobotea… Asta ca să pună moțul strădaniei de decenii a Părintelui Cleopa și a altora ca el.

Mănăstirea Petru Vodă, retrasă și adăpostită în pădurile satului Petru Vodă al comunei Poiana Teiului este ctitoria Părintelui Iustin Pârvu, ridicată la începutul anilor ’90. Cimitirul mănăstirii adăpostește mormintele a șapte decedați în temnița comunistă de la Aiud, precum și locurile de odihnă veșnică a părintelui Calciu-Dumitreasa și a poetului Radu Gyr. Aproape 80 de călugări duc aici o viață duhovnicească neruptă însă de lumea care îi caută și vin la ei după lumină.

După ce am îndeplinit și noi rânduielile de seară la mănăstire laolaltă cu frații călugări, ne-am retras la somn – doamnele într-o parte și cei doi bărbați, eu și șoferul autocarului, în altă parte. Avantaj noi: am prins o cameră unde, într-un dulap, am descoperit un calorifer electric pe care nu l-am lăsat să șomeze peste noapte. Asta după ce timp de o jumătate de oră cât am mai dondănit noi până să dăm stingerea, am verificat dacă priza electrică și piciorușele fișei de alimentare a monstrului de 2000 wați nu se încing, să nu facem v’un pocinog în anexa de cazare, toată din lemn.

A doua zi, am luat-o spre casă pe o scurtătură care ne-a scos din codrii Neamțului pe Valea Bicazului. M-am reîntâlnit cu Cheile Bicazului după mai bine de o jumătate de secol de la prima vedere în excursia școlară din anii ’60. Am revăzut locurile cu alți ochii, cu mintea de adult care are ceva idee despre cât efort omenesc cuprinde menținerea în funcțiune a șoselei de-a lungul acelei despicături înguste prin peretele de piatră, tăiată de apa unui râu de munte… Era soare și frumos dar imaginația mea tot încerca să pună zăpadă și gheață pe drumul care urma fundul văii inguste pentru a-mi face o imagine a încăpățânării muntenilor de pe cele două părți ale Carpaților de a ține legătura unii cu ceilalți.

Cătinel ori mai în viteza a doua am intrat prin Bicazul ardelean în HarCov, tinutul devenit calul de bătaie al înfierbântaților naționaliști din ambele tabere, cu mințile bolinde în lipsă de altă preocupare. Lume la fel ca peste tot, localități mai închegate cu biserici mai răsărite, aparținând confesiunilor din zonă, recomandate de forma specifică a turlelor de clopotniță.

Aici, la ieșirea din Izvorul Mureșului, cunoscuta stațiune de la poalele Hășmașului Mare, am avut surpriza plăcută a unei oaze de ortodoxie ridicată și menținută, în pofida a oarecari asprimi de așteptat prin partea locului. Este vorba de Mănăstirea Izvorul Mureșului înființată în 1996 din dorința și cu sprijinul comunității ortodoxe din zonă, locaș în care viețuiesc 25 de tinere maici, culte și bine motivate în a ține sus flamura ortodoxiei pentru sprijinul sufletesc al românilor de pe aici. Dacă biserica în stil brâncovenesc, casa duhovnicului, chiliile și anexele gospodărești au fost ridicate evident cu contribuția mâinilor de bărbat, în schimb pictura și împodobirea interioarelor sunt rodul priceperii tinerelor măicuțe, mai toate cu facultate. Un stup de albine harnice, îngrijind cu devotament o bijuterie luminoasă la margine de drum DN12… Confruntați cu imaginea asta aducând a misiune ortodoxă în teritoriu neprieten, printre pelerinii de aceeași confesiune, veniți din regat, se născu spontan un curent de solidarizare care ne făcu să ne despărțim, fără părere de rău, de ceea ce mai duceam prin portofele.

Apoi haide spre casă, că drumul e lung de tot. Am trecut fără oprire prin Miercurea-Ciuc și Sfântu-Gheorghe, am ocolit în viteză Brașovul ca să prindem cât mai liber DN1 după Bușteni și, cu opririle pentru relaxarea șoferului care nu se mai băga, ca-n alte dăți, să «amețească» softul autocarului cu cartela colegului de volan care semna «prezent» la o nuntă, am ajuns pe înserat acasă, la fermă unde am îmbucat ceva și direct în așternut am aterizat, lăsând raportul către mamaie pentru a doua zi…

Antipozitivism (II)

O părere/nelămurire care privește originea limbii române și este strâns legată de limba dacilor, subiect care să-l păstreze în priză pe Night și să-l sâcâie pe Last & comp. 😉
…pentru că este duminică și să arătăm că aici la Copac nu suntem în paralel cu istoria!

Despre limba română

Enunțuri – „bătute în cuie de istoria oficială”:
– limba română face parte din familia limbilor latine și s-a format prin înlocuirea/contopirea limbii vorbite de localnicii daci cu latina cuceritorilor romani după ce Dacia a fost înglobată în Imperiul Roman;
– latina coloniștilor romani ca limbă de circulație în imperiu, având și un nivel mai ridicat de abstractizare și adecvarea la noua realitate, a scos de pe scenă limba dacă din care nu au supravietuit decât oarece vocabule exotice (varză, barză, viezure, mânz) și niște inscripții izolate ( Decebalvs per Scorilo, etc.);
– după un secol și jumătate de stăpânire presiunea dacilor necuceriti și a migratorilor nord-estici obligă administrația romană să se retragă la sud de Istru, abandonând Dacia, dar populația de aici continuă să folosească latina altoită cu vocabule dacice secole bune după aceea, în ciuda celor zece valuri de migratori care trec peste localnici, în căutarea legendarei cetăți de aur – Roma: goții, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii și în sfârșit, tătarii;
– definitivarea limbii române se face cu aportul celor mai nobili dintre migratori, slavii care ne completează „zestrea” cu un supliment de lexic de 30% cuvinte comune și nume proprii – pentru persoane și pentru locuri în care trăiam și nu știam să le numim, precum și cu o limbă de cult în care să ne putem înălța rugile creștine spre cerul, surd la bolboroseala latinei viciate de vocabulele „zbârnâite” de până atunci;
– fondul de cuvinte al limbii vorbite de români se structurează astfel: circa una sută de cuvinte rămase de la daci (vocabule exotice cu corespondențe în albaneză, moștenitoarea limbii tracice (de unde până unde?!), majoritatea cuvintelor identificate din greacă, din latină și din urmașele europene ale acesteia (italiana, franceza, engleza, etc) și restul împrumuturi de la migratorii bulgari, slavi și turci. La final, un contigent variabil (după fiece autor !) de cuvinte cu etimologie incertă…

Raționamentele „în colțuri ale lui old”:
– limba dacilor și latina poate că erau înrudite, ori poate că latina influențase anterior destul de mult limba „sălbaticilor daci” prin faptul că teritoriul Daciei (cam același cu teritoriul pe care se vorbește româna azi) se afla în contact strâns cu teritoriul stăpânit de romani, începând de la nord de gurile Dunării, urmând pe la sud aliniamentul fluviului și în amonte, până în Câmpia Panonică. Asta ar putea să explice cum a putut fi însușită atât de rapid o limbă așa de complicată de către o populație barbară ( apropo, cine din cei cu formație umanistă și care postează aici poate susține o conversație curentă despre un subiect oarecare în latină?) ;
– teritoriul înglobat în imperiu după războaiele daco-romane nu corespunde total cu teritoriul Daciei. Așa, la prima aproximare, ar fi ceva mai mult de vreo treime: Scitia Minor (DobroGea pe care eu, ca amator aș traduce-o ca Buna Mamă Glie, dacă asta nu m-ar vârâ în alte ezoterisme), sudul Munteniei, Oltenia, Banatul, Apusenii cu băile de aur și cam jumătate din Ardeal cu cetățile-castre dinspre Panonia.
– totuși limba nou formată într-un secol și jumătate de ocupație romană acoperă tot teritoriul României de azi la care se mai adaugă oarece zone „extra muros”: unele la sud de Istru și altele în est – BessArabia, adică Moldova de peste Prut, cu influențe dincolo de Nistru, mergând în contra direcției de deplasare a migratorilor pătrunși secole de-a rândul în spațiul carpatic!
– determinarea originii slave/bulgare/turce a cuvintelor fără corespondență latină nu convinge! Exemplu 1: banalul porc, (latineste „porcus”) se hrănește cu „jir” (bulgărește „ziru”) și este adăpostit în „cocină” (bg. „cocina”). Etimologiile sunt preluate din dicționarele editate de Academia Română. Dacă pentru „porcus” nu e nimic de obiectat, pentru „hrana” și „adăpostul” aduse patru sute de ani mai târziu după romani de un popor migrator (mânându-și cătinel, cătinel porcii de pe cai tocmai din stepele Volgăi, unde nici drak n-a pomenit urmă de fag, cel care produce jirul, etimologiile academice sunt comice… Cu atât mai mult că prin Spania, la „finis terrae” european, „cocina” desemneaza porcul! Sprinteni de tot, vechii bulgari! Exemplul 2: un nume propriu, numele meu de familie „horobeanu” (aș vrea să rămân pe mai departe oldh!) provine, cf. acad Iorgu Iordan în al său Dicționar de nume proprii românești de prin anii ’70, din ucraineanul „gorovei”- vrăbiuță. Numai că numele meu de familie este o formă alterată a numelui „Hurubean” purtat de strămoșul Pavel din Veștem, lângă Blaj, trecut peste munți pe la 1830 și care și-a însemnat trecerea printr-un act de cumpărare de pământ în ținutul Muscel, lângă popasul domnesc de pe Râul Doamnei (cf. Arhivei comunei Domnești-Argeș). Neamul originar, Hurubenii din Veștem, a fost găsit de bunicul meu într-o călătorie la origini de prin 1918…

În final, dragilor, scuzați-mi intervenția care nu vizează personal pe nimeni de aici. Este doar răbufnirea unui om învățat să gândească rațional și care, timp de 25 de ani, a trebuit să refacă din bucăți disparate, recuperate de pe câmpuri de luptă, mecanisme complicate de aviație și armament produse de alte minți, în alte părți ale lumii, dar după aceleasi principii fizico-mecanice…
Cele de mai sus sunt pentru mine „bucăți” de adevăr care, puse împreună și „completate” în stilul de până acum, nu vor alcătui niciodată un „tot” care să meargă!
Ori nouă ne trebuie o istorie adevărată, fără lustru nemeritat dar și fără noroi pe blazon!

Notă: Problema de mai sus a fost pusă și lui Theophyle cu câțiva ani în urmă. Eu încă mai sper …