Category Archives: Răsfoiri prin lada din pod

Lucruri uitate, prăfuite, despre care nu mai știm ce-au fost

Vara fierbinte 1990…

De la distanța a 25 de ani, vara aceea – plină de evenimente importante pentru croirea unui viitor altfel pe care ni-l doream toți cei scăpați cât de cât întregi la minte și cu capul pe umeri din «epoca de aur» – pare o poveste de spus la un pahar de bere sau vin, după gustul fiecăruia.
Venea în continuarea unei ierni agitate și a unei primăveri înfierbântate, nu de fronturile atmosferice si ciclonii de deasupra Europei de Est, ci de speranța că gerul și nefirescul siberian care ne amorțise jumătate de secol, luase sfârșit.
Bieți copii naivi, ușor de amăgit de maeștrii minciunii și manipulării de mase a căror operă a fost încoronată în 20 mai 1990, Duminca Orbului, prin legitimarea la urne a unui PCR-reloaded și a președintelui format politic în străinătate, dar mai la est!
Acțiunile opoziției ca răspuns la refacerea, sub altă firmă, a partidului condus până în decembrie 89 de acela care «întinase nobilele idealuri ale socialismului» și a «brațului său înarmat» – noua securitate, au culminat cu manifestația maraton din Piața Universității începută pe 22 aprilie 1990 prin ocuparea și declararea pieței ca zonă liberă de neocomunism, simultan cu blocarea circulației prin piață.
…s-a vrut obținerea unui spațiu de sinceritate și puritate, neîntinat de ideile și sloganele celor aproape 50 de ani.
…s-a obținut un loc foarte bine conturat, usor de controlat și modelat de către meseriașii vechiului regim, infiltrații «cu misiune comandată» printre cei care credeau sincer că de aici va porni curățirea României de toate relele prezentului de atunci după avântul înnămolit din decembrie…
Mediatizarea, chiar partizană, a evenimentului – un soi de Cenaclu Flacăra pe dos – i-a asigurat audiența în țară și dincolo de granițe:
– avea tribună – balconul Universității;
– avea actori mai mult sau mai puțin conștienți de rolurile interpretate;
– avea figuranți – naivii atrași de aura revoluționară a Pieții și de sentimentul participării la scrierea istoriei, precum și ceilalții, hotărâții de a nu mai rata ocazia ca în decembrie trecut,
– avea public pro sau contra și evident, nelipsiții gură-cască.
Un asemenea melanj de curente nu putea fi lăsat de capul lui, că cine știe ce drăcovenie mai ieșea din asta. Băieții cu ochi albaștrii ai domnului-tovarăș profesor de socialism stiințific s-au topit în masă cu ordine precise: preluarea sub control a mișcarii, radicalizarea gălăgioasă a protestului antineocomunist pe principiul «câinele care latră…», întețirea «focului sub cazane» când acesta dădea semne de oboseală și, mai ales, deteriorarea imaginii generale a Manifestației prin zvonistica plățiilor numerar a prestațiilor în Piată, prin apariții surpriza de pilule euforizante în spațiul Pieții, prin filmări cu termoviziune de scene nocturne fierbinți petrecute în corturile permanenților și difuzate pe canale video vecine… 😳
Prestigiul balconului a fost și el ținta unei deteriorări treptate: de unde la început fusese tribuna autenticelor personalități anticomuniste, el devine puțin câte puțin un loc de pelerinaj și spălare de păcate a unor cunoscuți laudători ai «geniului Carpaților», culminând cu încercarea părintelui adevăratei Cântări a României de a se face auzit în acel loc.
Trece Duminica Orbului 1990 cu punerea prin vot liber a puterii în mâna comuniștilor rebranduiți și pentru aceștia devine inutilă și supărătoare menținerea Pieței. Mama natură le dă o mână de ajutor și trimite la sfârșitul lunii mai trei seisme depășind 6 grade Richter peste București: unul ziua în amiaza mare și două în noaptea următoare. Acum «infiltrații» dlui profesor în Piață reușesc o lovitură de maestru, demolatoare pentru imaginea manifestației: se hotărăște refuzul deblocarii căilor de acces prin Piață pentru vehicolele de intervenții necesare în Capitala lovită de cutremur… Morții (care în final s-a dovedit că n-au existat) și răniții din București sunt puși în contul demonstranților din Piață!
Două săptămâni mai târziu a urmat explozia de revanșă a Puterii împotriva «ultimilor mohicani» ai Pieții…

„Vedem întotdeauna drumul cel bun, dar nu apucăm decât pe cel cu care suntem obişnuiţi”

Azi Paulo Coelho împlinește 66 de ani !

Plus unul de la Doina, 67 ! 😀 😀 😀

Viq