(pe repede înainte)
Vara lui 2023, caniculară, secetoasă și obositoare prin dublul efort suplimentar cerut de ridicarea unui refugiu în afara casei care să o scutească de temperaturile unei bucătării în interior și acela al instalarii unui nou sistem de încălzire, mai puțin solicitant pentru o spinare îmbătrânită de ani pe timp de iarnă – o sobă cu peleți- trebuia să se încheie cu un ceva relaxare și drumeție, nu?!
Cum tocmai ne procurasem pașapoartele care ne asigurau accesul și pe la vecinii noneuro, doamna mea a hotărât «să ne facem mâna» cu o mică excursie la turci, așa, ceva amestec de turism și prospectare a pieții de mărunțisuri comerciale, că n-om fi noi cei mai fraieri din sat să n-avem nimic bifat la capitolul ăsta. Pleacă ei toți proștii satului prin Italia și Anglia cu tot cu plozi, e drept nu pentru turism ci pentru «spălat la cur» și îngrijit toate băbăciunile vestice contra unui pumn de mărunțiș, da’ pleacă, nu?!
Pe scurt, într-o dimineață de sfârșit de august la o oră când ziua se lupta din greu să ia locul nopții, ne-am îmbarcat în autocarul unei agenții bucureștene pricepute în treburi d’astea și, lăsând în urmă gospodăria în grija Celui de Sus și a unei rude amabile, am luat-o spre Stambul, via Bulgaria.
Trecerea frontierei la Giurgiu-Ruse n-a fost chiar ceva de speriat cum ne-o descri-sese un prăpăstios antemergător, abia cât să ne țină pe loc ca să ne ajungă din urmă lumina dimineții. Autocarul a luat-o apoi peste Balcani, pe E85 – ceva nici șosea, da’ nici autostradă, pe lângă Veliko Trnovo și Stara Zagora, prin vestita Valea a Trandafirilor spre punctul de trecere a frontierei la turci către Edirne. Cam dezamăgitor peisajul prin Bulgaria interioară, alfel decât fățosul litoral bulgăresc: Balcanii – un fel de dealuri submontane mai înalte, nici un vârf stâncos, localitățile cu aspect prăfuit, casele cu acoperișuri de olane roase de timp, hinterlanduri cu aspect părăsit, sălbatic… Cele două popasuri, pentru remontarea șoferului și revenirea călătorilor înțepeniți pe scaune, dezamăgitoare complet: de la partea sanitară până la cea comercială!
Puțin după prânz am ajuns și la vama bulgaro-turcă unde formalitățile, mai complicate ceva, n-au fost nici ele de speriat. Oameni ca peste tot care, auzind că suntem români, ne-au dirijat pe un «culoar» mai rapid! Acolo pașaportul meu și-a primit botezul cu stampila vamei turcești! Apoi direcția Edirne…
Prima reședință a sultanilor turci dinainte de cucerirea Constantinopolelui e un loc care și-a acceptat cu resemnare istoria, reușind să ne facă acomodarea cu peisajul obisnuit al unui oraș turcesc: totul gravitează în jurul geamiei celei mai mari cu turnurile svelte și ascuțite care parcă vor să străpungă cerul. Din unul dintre acestea, de cinci ori pe zi, muezinul cu vocea lui tânguioasă și răsunătoare cheamă la rugăciune pe dreptcredincioșii care lasă totul baltă, întind covorașul, se orientează spre Mecca și, în genunchi, își rostesc rugăciunile prescrise de Coran, cartea sfânta a mahomedanismului. Apoi revin la treburile lor obișnuite. Undeva, într-un loc plăcut și usor de apărat se ridică Palatul conducătorului – pașă sau sultan, construit în așa fel încât să ofere tot confortul lui și consoartelor sale, «cazate» în harem. Asta până în vremurile moderne când instituția Sultanatului, cu tot alaiul de practici și obiceiuri, a fost desființată și țara a devenit o republică, să zicem, cu instituțiile funcționând așa și așa, sub ochiul vigilent al Armatei, cea mai numeroasă din Europa.
Nerăbdătoare, doamnele s-au repezit să prospecteze oferta comercială a orașului, destul de «cuminte» față de ce avea să vină la Istambul, așa că și-au păstrat resursele pentru Capitală.
La apusul soarelui am ajuns și noi la porțile Stambulului. Periferiile lui, un adevărat dezmăț de betoane și sticlă desfășurat mai ales pe verticlă, l-ar fi făcut să crape de invidie pe Ceaușescu dacă n-ar fi crăpat el înainte din alte cauze. Am regretat că n-am ajuns ceva mai pe seară ca să vedem și câte ferestre erau luminate in grămada de buncăre cu aer evident de fală goală ce inchideau orizontul ca un neașteptat zid… O dată cu întunericul am ajuns pe coama zidului și panorama nopții deasupra Bosforului ni se deschise pe neașteptate în față. Pe ambele maluri, luminile orașului delimitând marile artere de circulație pe care curgeau fluviile de luminițe ale mașinilor – farurile pe faza de întâlnire pentru cele care veneau spre noi, sumedenia de luminițe roșii, întrecându-se unele pe alte în fluviul care ne cuprinsese și autocarul nostru. A urmat pe scurt, hotelul, cazarea, gustarea din pachet, dușul și aterizarea în pat! De TV nici vorbă, nu că n-ar mai fi fost resurse, dar toate canalele erau dublate în turcește… Culmea, mesajele de interdicție pe canalele oprite erau afișate în românește! Amabili cât cuprinde hotelierii lu’ Osman…
Caracteristica acestui soi de excursii la turci este faptul că jumătate de zi este ocupată de vizitarea unui obiectiv turistic prins în programul afișat. Cealaltă jumătate rămâne la dispoziția turistului care o poate ocupa cu vizitarea unuia din obiectivele opționale sau rămâne liberă la dispoziția sa, ocazie cu care își poate exersa talentele comerciale în bazarele de care e plin Istambulul. Noi doi, turiștii la prima mână ca majoritatea, am ales să ne umplem programul și cu vizitarea obiectivelor opționale, binențeles că nu pe gratis. De aici, pasul alergător în care a decurs restul excursiei…
Dar până să uit, să memorez cele vizitate, intr-o ordine de care sunt mai puțin sigur.
Întâi Moscheea Albastră sau Moscheea Sultanului Ahmed, ridicată de Ahmed I cu gândul să o întreacă pe Hagia Sofia, fosta biserică bizantină Sfânta Sofia, reconstruită și transformată în moschee după căderea Constantinopolelui. Numele îi vine de la mulțimea de panouri de culoare bleu care acoperă pereții marii cupole și de ferestrele cu geamuri albastre care filtrează o lumină de aceeași culoare. Renumele îi vine de la cele șase turnuri minaret care, dintr-o eroare, le egala ca număr pe cele ale marii moschei de la Mecca. Sultanul îi poruncise arhitectului să facă cele cinci turnuri din proiect acoperite cu aur («altîn» în turcește). Acesta, terorizat de soarta predecesorului său, înmormântat cu un cap mai scurt din porunca sultanului, a înțeles «altî» adică șase. Furia marilor lideri religioși ai vremii pentru fapta care sfida măreția și unicitatea moscheei de la Mecca a fost atenuată prin adăugarea unui turn suplimentar acesteia din urmă! Interiorul Moscheei Abastre ne-a impresinat prin frumusețea sa, dar exteriorul, cu minaretele îmbrăcate în schelele reparațiilor și care le dau un aer de coloane de distilare petrolieră, ne-a mai domolit admirația.
Apoi Hagia Sofia, marea moschee ridicată pe trupul vechii basilici bizantine Sfânta Sofia. Am păsit cu emoție greu de descris în acel lăcaș prin care au trecut 15 secole de istorie, din care două treimi de creștinism, atât de puternic că toate adăugirile musulmane ulterioare, nu pot estompa măreția originară. Brusc, mi-a revenit din memoria scena închipuită de Vintilă Corbu în «Căderea Constantinopolelului» în care sultanul Mahomed îl pedepsește crunt pe un soldat turc surprins că distruge un mozaic din Marea Bazilică pentru pietrele prețioase din care era alcătuit. Sultanul realizase în acel moment ce enorm simbol al lumii creștine îi picase în mână prin cucerirea Bizanțului și opri distrugerile în tot orașul, trecând peste cutuma de a lăsa liber jaful timp de trei zile…
Ultima și cea mai mare moschee este Moscheea Camlica (pronunție corectă, pe trei silabe – «Ceam-li-ca»), vizitată în cadrului turului nocturn al malului asiatic al Bosforului care a sporit efectul asupra noastră. Fiind cea mai mare moschee și cea mai recent construită în Istambul, a inclus o sumudenie de superlative arhitecturale care îi dau un aer impresionant: ce mai contează, turcul plătește! Doar un singur superlativ din multele: în caz de necesitate, moscheea poate adăposti aproape 200 000 de oameni! Totuși, o picătură pentru un oraș cu 20 de milioane de locuitori, chiar dacă posedă în jur de 3000 de moschei …
Două palate mari au fost incluse în ciruitul nostru: Palatul Dolmabahce și celebrul Palat Topkapî.
Primul, Palatul Dolmabahce, situat pe partea europeană a Istambului, cu o belvedere minunată a Bosforului a fost ultima reședință a sultanilor, ridicată pe la mijlocul secolului 19, din ambiția suveranilor turci de a poseda un palat la nivelul celor din Occidentul Europei. Nu s-a făcut economie la construirea și la dotarea acestui «cântec de lebădă» al instituției sultanatului, așa că palatul e un adevărat vis iar grădinile o bucată de rai. Din interioare se remarcă candelabrul dăruit de Regina Angliei, un monstru de câteva tone de cristal… De altfel, gurile rele spun că Imperiul Otoman a scos din visterie echivalentul a 3000 de kilograme de aur pur pentru acest palat…
Palatul Topkapî, reședință a sultanilor in perioada de după cucerirea Conatantinopolelui și până la mijlocul secolului XIX când a fost ridicat Palatul Dolmabahce, este practic muzeul de istorie a Imperiului Otoman, căruia i-a adăpostit visteria și biblioteca imperială, pe lângă alte obiecte cu valoare istorică și religioasă deosebită, unele «culese» din teritoriile creștine cucerite, cum ar fi mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul, toiagul lui Moise, sabia lui David, altele legate de profetul Mohamed: sabia, arcul și tolba cu săgeți, mantia și sandalele sale, fire de păr din barba sa, săbiile ucenicilor săi. Palatul este un ansamblu de clădiri ridicate în diferite epoci începând cu anul 1465, pentru diferitele funcții pe care trebuia să le împlinească o reședință imperială, ceea ce îi dă aspectul unui minioraș locuit la apogeul său de aproape 4000 de oameni cu diverse slujbe: gardieni, slujitori, medici, functionari imperiali și alții. Am ieșit amețit din incinta palatului, nemaiavând pofta de a vizita și vestitul harem care adăpostise la vremile lui de glorie 800 de concubine ale sultanului!!!
Un alt loc interesant vizitat este Insula Prințului, locul de «cazare» a acelora din rudele apropiate ale sultanului cu idei mai ieșite de pe linie și cu gânduri poftitoare de tron imperial. Asta începând cu momentul în care s-a renunțat la «legea sângelui», adică modul expeditiv în care sultanul nou instalat rezolva problema concurenților la tron și a urmașilor acestora. Aflată în Marmara, insula este acum o oază de liniște și curățenie în care nu sunt admise autovehiculele cu motoare cu combustie, spre deosebire de marele oras unde se merge bară la bară, se depășeste la «mustață» și este imposibilă o treaptă de viteză superioară celei de a doua. Cât despre claxonat… Nu știu de ce, dar străzile și reședințele cu grădini chiar și mai modeste îmi aduc în minte Cartierul Primăverii din Bucureștiul nostru.
Ultimul moment al excursiei, apogeul acesteia, a fost petrecerea de adio, seara pe vaporașul care făcu turul Bosforului, asezonat cu program artistic specific, de la ingredientul de bază, dansul din buric până la lucruri mai măiestre – de exemplu o variantă originară a dansului săbiilor, izvorul de inspirație pentru celebra piesă muzicală a lui Hatchaturian. La masă gazdele mai lăsară de la ele și dădură liber la alcooluri, distilate și vinuri, dar rămaseră ferme în privința porcului care nu apăru în meniu. «Vietatea», în schimb, nu lipsi de la masă, întrupată de unii conaționali care își cam dădură în petic, în doi timpi – la petrecerea efectivă și a doua zi, în autocar, unde folosiră din plin pungile preluate de la cursele aeriene, la care mai adăugară și opririle la cerere când situația se împuțea prea tare!!!
Am parcurs traseul în sens invers ca la venire cam oboșiți, cu ceva mai mult timp consumat pe la vămi – era sfârșit de săptămână – și pe seară am ajuns acasă, la locul îmbarcării de cu câteva zile în urmă. Aici avusei surpriza surprizelor când îmi auzii cosoarta exclamând cu ușurare: «Doamne, ce liniștit e Bucureștiul nostru!»
Copacul din pădure 