Partea a II-a
Ehei, domiciliul ăsta stabil era o găselniță grozavă pentru controlul mișcării populației!
Pentru «clasa proletară», cei aduși de la coarnele plugului și făcuti în doi timpi și trei mișcări muncitori în industria socialistă în plină dezvoltare, nu era o problemă de cazare: cei singuri – în cămine de burlaci până își întemeiau o familie, cei cu familii – în blocurile dormitor care începuseră să se ridice grupate pe lângă vechile uzine sau pe lângă cele noi, cu dotările sociale aferente, alimentație și comerț, școli și grădinițe, cinematografe, case de cultură, parcuri și locuri de agrement, etc. Pentru ăilalți, TESA sau «halatele albe», neproducțivi dar necesari în orice economie în avânt, cotă la sânge să nu cumva să se înmulțească și să le bage «oamenilor muncii» în cap prostiile pe care le mai aflau și de prin alte surse decât «învățământul de partid». Cota asta era dată de absolvenții facultăților care optau pentru Capitală: Politehnica, Academia de Studii Economice, Medicina, Arhitectura, ceva Universitate și Învățământ de Artă și Sportiv, destul de puțini ca să se descurce și singuri cu locuințele. «Durerea mare» cu acest domiciliu stabil era că fără viza de la Miliție care să-l ateste erai un soi de pasager în marele oraș: nu tu asistență medicală, nu facilități la cumpărarea de produse în sistemul de creditare pe termen lung sau scurt, chiar la votare trebuia s-o iei cătinel spre circa de care apartineai cu domiciliul stabil!
Pân’ la urmă au realizat și capetele pătrate de la conducera superioară ca asta e o tâmpenie și au mai relaxat regimul acesta de stabilire în capitală și alte orașe mari. Dar tot am avut de tras cu dobitocii de Evidența populației a Sectorului 1 unde primisem un spațiu la «locuința poeților» – o mansardă acceptabilă: sus garsoniera, jos la parter WC-ul comun, baie cu numele și o chiuvetă pe hol, vara cuptor sadea și iarna dor după cuptorul din vară. Acolo am petrecut vreo cinci ani – unu jumătate ca burlac și restul la dublu. M-a dus de-acolo iminenta venire pe lume a lui Junior Unu când mi-am luat gândul de la locuința promisă de Institut și, prin eforturile soției, am cumpărat cu chiu, cu vai un apartament de trei camere în Cartierul Militari, aproape de noul sediu al Institutului, într-un bloc de 16 etaje, raritate în Bucureștiul de atunci trecut cu mari dureri prin cutremurulu din martie 1977. Cum frica păzește pepenii, blocul a fost croit țapăn de tot: două nivele subsol tip casetă de beton cu posibilitate de amenajare rapidă ca adăpost AA, 17 nivele deasupra – parter plus 16 etaje în structură cu miez de beton ce asigură căile celor trei lifturi și scările de acces suprapuse. Zonele cu apartamente sunt formate din platforme de etaj de 50 de centimetri cu stîlpi de sustinere din beton armat de 100 x 80 cm și pereți din BCA de 30 de centimetri. Una peste alta, bun pentru grad seismic 8 Richter. Binențeles că o asemenea harabaie nu era pentru oricine, ci pentru oamenii muncii din Trustul «Carpați», cel care construia pentru Partid unde era nevoie – în țară sau străinătate. Cum unora din viitorii locatari le venea rău de înalțime, destule apartamente au rămas neocupate și au fost oferite la «disponibilități». De acolo ne-am procopsit și noi cu el… Cum «ochiul stăpânului îngrașă vita», obiceiul era nelipsita vizită pe șantier pentru «mobilizare» a echipelor de finisori a viitoarei locuințe, și nu cu mâna goală… Eu am fost scutit de asemenea obligatie prin sacrificiul unei sărmane zugrăvițe. În cursul uneia din primele vizite la fața locului, l-am sfătuit pe seful echipei de finisori să bareze golurile ușilor de lift cu o traversă, ceva care să împiedice pe vreunul din cei care lucrau în zonă să treacă peste margine, confundând-o cu intrarea în apartament, cum era s-o pățesc chiar eu, orbecăind prin întunericul scării interioare. La următoarea vizită, șeful mă luă direct: «Dom’le, spune-ne cum și ce vrei să-ți facem, da’ nu mai veni p’aici că ești piază rea!» Și îmi povesti necazul femeii care pățise exact ce prevăzusem eu! Biata de ea nu supraviețuise căderii în gol de la etajul 8 într-un puț de lift și era mare anchetă pe șantier! O fi fost asta, n-o fi fost, dar la final am preluat apartamentul într-o stare corespunzătoare față de alții de prin alte blocuri…
Culmea ironiei, la nici doi ani după mutarea în noua locuință, a început și INCREST-ul să ofere apartamente salariaților săi în Zona Băneasa, la dracu’n praznic față de locul de muncă, binîențeles prioritatea având-o tot «salopetele albastre». Pentru «gulerele albe» era bun ce mai rămânea…
(va urma)
Copacul din pădure 