Partea întâia. Cincizeci…
Prolog
Căutam zilele trecute oarece hârtii prin arhiva de familie, ceva pentru pașaportul necesar accesului în spațiul extracomunitar… Așa am dat peste o adevărată relicvă, o copie după Repartiția guvernamentală după terminarea facultății care stabilea și data prezentării la post: 01.07.1973. Adică acu cincizeci de ani…
Pe atunci era mai simplu: la terminarea facultății si publicarea «clasamentului» – adică lista pe facultate cu locul ocupat în funcție de rezultatele examenelor anuale și al celui final, de licență cum se zice acum, îți alegeai din oferta locurilor de muncă unul anume unde îți începeai activitatea cu cei trei ani de stagiatură obligatorii.
Acu îmi reivne în minte momentul când, în fața a trei încruntați – membrii Comisiei de repartizare, am pus degetul pe varianta aleasă care avea să-mi modeleze viitorul pe anii ce aveau să vină. Treaba n-a fost la întâmplare din cel puțin două motive. Primul, mandea era cap de listă, ăl dintâi, așa că am luat caimacul! Al doilea, «caimacul» ăla nu-mi era complet necunoscut, luasem contact cu el cu vreo trei săptămâni înainte prin intermediul «hunterilor» pe care viitorul meu loc de muncă îi lansase prin facultățile de toate specialitățile după tinere valori. Își respectau firma nou creată cu obiceiuri oarecum vestice aduse de Coandă la noi. Ceaușescu îl convinsese pe marele savant și inventator să revină în țara natală cu promisiunea că îi oferă un Institut științific numai al lui unde să și pună în practică toate ideile mai mult sau mai puțin trăznite: trenul cu levitație magnetică acționat de presiunea aerului în tub, aerodina lenticulara (farfuria zburătoare tip HC), aplicații ale efectului Coandă în atenuarea zgomotului în expansii libere de gaze, ale pernei de aer, energiei eoliene, energiei solare, energiei recuperată din deșeuri menajere, aplicații practice ale efectului pi adică de piramidă, ș. a. În anii ’70 suna totul așa de frumos… Din scurt s-a înființat urgent Institutul pentru Creație Stiițifică și Tehnică (INCREST) cu sef suprem Henry Coandă și subordonare directă la Consiliul de Stat. Mare lucru, pentru că subordonarea o ocolea până și pe academiciana CoDoi cu al ei atotputernic CNST, Consiliul Național pentru Stiință și Tehnologie dirijat de ocupanta cabinetului 2, savanta de renume mondial, cea cu numai câteva clase primare!
Doi-trei ani a fost frumos, cât a mai trăit bătrânul Coandă. Apoi unii au început să se întrebe «pă ce toacă ăștia banii, pă cai verzi pă pereți?»
Culmea că nu prea erau departe de adevăr… În buna tradiție locală, pe lângă oamenii cu treabă și sarcini bine precizate, schema noului institut s-a încărcat cu tot soiul de pierde-vară, de toacă-bani și omoară-timp, rude ale șefilor sau «obligații» de onorat! Cu alde ăștia, mânați de un singur comandament – «ăsta e ordinu’ de la șefu’!» – am avut cel mai mult de furcă în timpul care a urmat… Mărturisesc că n-am reușit să lămuresc nici un ipochimen din soiul pomenit mai sus că cercetarea stiințifică e un lucru așa gingaș, da’ foarte încăpățânat și că nu ascultă neam de ordine! …și mai ales de alea cazone!!!
Capitolul 1. Angajarea, trezirea rapidă la realitate și lămurirea că nu tot ce zboară se mănâncă.
Formalitățile de angajare n-au durat mult, mulțumită unor persoane de contact foarte plăcute la vedere din Serviciul Personal sau cum se zice acum Resursele Umane. Datorită specificului facultății terminate, Tehnologia Construcțiilor de Mașini se numea pe atunci, acu nu mai știu sigur cum, așa că o las baltă, am fost repartizat în Secția hard a Institutului, cea de Microproducție, Prototipuri și Modele funcționale unde începeau să se «întrupeze» din oțel, aluminiu, materiale nemetalice și altele ideile noi născute pe hârtie. Că unele ajungeau la «fier» vechi, nu plângea nimeni după ele…
Prima «temă de cercetare» – pe măsura pregătirii și entuziasmului tineresc de începător – a fost amenajarea și punerea în ordine a depozitului de materiale și semifabricate aferent secției, treabă de Sisif că n-avea nimeni dorința să se știe cât și ce intră în depozit, cât și ce se consumă pe fiecare lucrare, cât mai rămâne disponibil. După săptămâni bune de lupte cu morile de vânt, a început a înmuguri în mandea simtul de «giruetă» care îmi spuse că ce trebuia să fac eu era ceva de luat ochii unui eventual control care ar fi vrut să lămurească de unde dracu’ se prăseau atâtea rame pentru închisul balcoanelor prin oraș ori verice construcții metalice de prin gospodăriile celor aflați în nevoie. Deci, capu’ între urechi și nasu’ în vânt ca să vedem de unde bate mai tare și să evităm chestia de poveste cu ușuratul împotriva curentului de aer! Apoi câteva riposte de nivel potrivit la arhicunoscutele glume «proletare» , de genul adus o găleată de curent de la magazie, m-au pus pe bune cu oamenii în salopetă. Mi-amintesc ce ping-pong am făcut cu tânărul ucenic, trimisul cu găleata: ba că ce fel de curent vrea – continuu, alternativ 220 volți sau pulsatoriu, ba că recipientul nu era potrivit, neavând toarta izolată și altele că până la urmă s-a plictisit, ieșind din joc. Au mai contribuit la integrarea în grup și cele câteva idei și soluții tehnice pentru unele probleme apărute la realizarea câtorva proiecte la care colegii cu pixul nu-și prea bătuseră capul să le finiseze ca lumea… Așa pricepură ei, oamenii în salopetă, că eu nu am ajuns pe pile în institut. La rândul meu am realizat că și printre ei sunt inși care pot bate la fund un inginer cu o grămadă de școală, așa că am evitat să mă dau mare la apă mică. Încet-încet s-a stabilit între noi un «modus vivendi», benefic pentru amândouă părțile, mai ales că ne călăreau pe toți niște șefi (militari !!!) care nu le prea aveau neam cu tehnica! Da’ asta e o poveste de mai încolo…
Eh, a urmat partea a mai grea a acelei perioade de început, problemele extraserviciu!!! Abureala hunterilor pomeniți mai sus că institutul asigură cazare în cămin de nefamiliști pentru cei din provincie se destrămă repede … Așa zisul cămin era de fapt un apartament de trei camere, bun pentru cazarea a cinci-șase inși care nu se bucurară prea mult de ocazie pentru că în schemă apăru un familist cu epoleți. Recruții fură deci evacuați urgent și lăsați în grija amatorilor de chiriași – cinci sute de lei lunar camera, aproape juma’te de salariu de stagiar. Pe termen scurt pilula a mai fost îndulcită de procurarea de abonamente de masă la oarece cantine-restaurant de nivel high unde mâncarea era pe măsura firmei! Dar și prețul… Au urmat doi-trei ani în care am învățat cum funcționează legea cererii și ofertei pe piața cazării în Capitală și ce capcane ascunde ea. Mai ales când o chirie neașteptat de atrăgătoare se cerea completată cu niște servicii mai deosebite pentru proprietar/proprietară, că deh, tineri/tinere eram și puteam de dam pe dinafară… Țăranul din mine, crescut în satul de sub munte, nu s-a putut obișnui nicicum cu asemenea obiceiuri, era deja prea mult! Că se mai ivea câteodată ocazia «frigerii vreunei puicuțe» cam de aceeași vârstă cu mine, asta era altceva față de «trasul la jug» și livrarea regulată de proteină tânără în contul unui așternut de mătase…
Cam pe la terminarea celor trei ani de stagiatură («legarea de glie!») și confruntat cu eventualitatea renunțării la fala goală a unei traiste ușoare de către cei păcăliți de o firmă strălucitoare, Administrativul institutului se puse în mișcare și făcu rost de spații de cazare pentru câte una-două persoane prin imobile naționalizate, îndesându-ne și pe noi pe unde se mai putea: câte un demisol tocmai eliberat de vreun locatar hotărât să se mute definitiv mai jos, vreo cameră într-o clădire tip vagon sau ceva mai romantic, o mansardă tip locuința poeților, iarna frigider și vara cuptor… Asta era dezavantajul de a avea sediul Institutului în Sectorul 1 al Capitalei unde nu se construiau blocuri… Ceilalți colegi de facultate de prin uzinele care năpădiseră periferia Bucureștiului se bucurau deja de confortul unor apartamente sau garsoniere noi-nouțe! …Și de avantajul obținerii mai rapide a domiciliului stabil în București, oraș închis pe vremea aceea. (va urma)
Copacul din pădure 