Zilele trecute am vazut un Box-set medalion (12 DVDuri) cu Benny Hill si alaturi un altul cu cel mai celebru personaj creat de Atkinson, Mr.Bean.
Asta mi-a dat subiect de reflectie pe drum pana acasa, pe tema umorului si apetitului public pentru aceasta gaselnita.
Fara indoiala ca fiecare dintre noi avem desigur o constructie interioara aparte si inevitabil si apetit pentru trasnai de dragul rasului si destinderii, sensibil diferit de al celor din jur. Care constructie are si ea evolutia ei temporara, ca intr-un fel receptionezi si razi cu sughituri pentru un motiv absolut ridicol la 20 de primaveri, altcumva razi cu pofta la o glumita peste inca 20 de ani si cu totul altfel zambesti discret in coltul din stanga peste inca alti 20, la un episod comic de un haz nebun.
Da, umorul e in primul rand chestie de perceptie.
Dar mi se pare ca mai e ceva !
Comediile actuale aproape sunt parca obligate sa aiba cat mai mult miez.
Ma intreb daca „Oliver(Laurel) si Hardy”, Harold Lloyd sau Buster Keaton…. ar mai fi ajuns asa departe departe daca ar fi evoluat pe scena azi !
Cel mai probabil, nu.
Aveau umor, fara indoiala, dar care nu transmitea neaparat si un mesaj civic. Uneori da, alteori ba, dar nu asta era scopul. Rasul era de capul lui. Nu primise inca nici o sarcina educativa.
Asa e, printre cei mai apropiati continuatori de gen se numara si Benny Hill sau Rowan Atkinson depre care vorbeam mai sus, care sunt creatii de succes, fara nici un dubiu.
Dar nu au audienta plenara, nu starnesc aceleasi sentimente la scara cvasiunanima.
Au desigur publicul lor (printre care mentionez ca ma numar, sa nu fie dubii 🙂 ) dar e un public relativ limitat, iar daca raportam la totalul receptorilor, as zice ca e foarte limitat.
„Filmele cu prosti” nu mai stranesc rasul intregii audiente.
Unul din motivele probabile este ca paleta comediilor este acum mult mai variata, ceea ce este fara indoiala si un semn de evolutie intelectuala.
Este de ras pentru tot omul, pentru doctoranzi inclusiv !
Personal apreciez si valul de sit-comuri ce-ti coloraza 10-15 minute de cate 2-3 ori pe zi, de la „Everybody loves Raymond” si Friends” la „Frasier” si „IT Crowd”.
Transmit o stare de spirit de-ti vine sa mai si traiesti un pic, nu doar sa muncesti injurand si sa conduci blestemand.
Si au mesajele lor subliminale. De prietenie, de parteneriat, de satirizare a defectelor de caracter. Si, desigur, umor.
Umor care a devenit un fel de costum pentru ca ideea civica sa poate receptionata si asimilata, un vehicul al unui scop nu un scop in sine.
Iar rasul contemporan e, cum spuneam mai sus, domol, retinut, discret…. mai degraba o stare de spirit decat ras.
Nu si la „Impractical Jockers”. Adica indecenti, deplasati, dusi cu sorcova….
Unde singurul mesaj pare a fi umorul insusi.
Astia nu-s cu toate doagele acasa !!! 😀 😀 😀
Pacat ca nu-mi permit sa stau sa subtitrez in romana pentru tot omul, dar ce fac si spun astia e de co-ma !!!!!
Reteta este de o simplitate cumplita !
Fiecare din cei patru, Q, Murr, Sal si Joe, este pus la cele mai nastrunice probe de penibil social pe care le pot nascoci ceilalti trei. De regula cel ce sustine proba primeste indicatiile in casca, coechipierii ce-i supravegheaza evolutia avand posibilitatea unui feedback activ si straduindu-se sa-l puna in cele mai ridicole ipostaze.
Uneori evolueaza si doua echipe pereche, dar de fiecare data cu acelasi rezultat : cineva pierde proba si e „pedepsit” la inca o trasnaie.
Un weekend excelent tuturor !
Viq
Copacul din pădure 