Povestea de pomină a demnului reprezentant al nesimțirii românești, Severin De La Brucsel, care după ce și-a făcut nevoile în piața europeană se încăpățânează să stea acolo cu chiloții la glezne să-l vadă cât mai mulți și cât mai îndelungat, a reîncălzit și supa criteriilor de integritate „Macovei”.
Adoptarea cerculețului de verificat portocalele pare a se fi poticnit la teoria prezumției de (ne)vinovăție.
De la extinderea conceptului din domeniul juridic în cel social ce mi se pare a fi susținut de Sebastian Lăzăroiu acum se pare că se argumentează anularea sa în sens invers.
După părerea mea, la mijloc este o confuzie. Nu vorbim despre același aspect.
O confuzie ușor de făcut pe fondul unei inflații de erudiție, dat fiind faptul că noțiunile nu doar că sunt din aceeași categorie ci chiar se intercondiționează și deseori se pot întrepătrunde.
De fapt cred că într-una din situații vorbim despre vinovăție/NEvinovăție iar în cealaltă despre acordarea/NEacordarea încrederii.
„Prezumția de nevinovăție” cred că este un concept a cărui necesitate nu are nevoie de prea multe argumente. Am părerea că este obligatorie pentru coabitarea oricărei mulțimi de indivizi ce conține un număr de persoane mai mare decât 1.
Fără acest concept ideea conviețuirii în grup nu are bază reală.
Realitatea arată că putem conviețui, drept pentru care musai să acceptăm că deja aplicăm conceptul și nu ne învinovățim reciproc fără niscaiva dovezi.
Până la existența acestor dovezi vinovăția nu poate fi luată în calcul.
Faptul că ideea a căpătat formă juridică este un efect absolut firesc al necesității stabilirii de norme sociale spre o armonioasă conviețuire.
Acest concept al stabilirii vinovăției a fost amestecat cu procesul acordării încrederii.
Așa cum spuneam, ele sunt extrem de apropiate, se întrepătrund și se intercondiționează reciproc. Încrederea/lipsa de încredere poate duce la nevinovăție/vinovăție la fel cum acțiuni nevinovate/vinovate pot crește sau respectiv pot pulveriza încrederea.
Este cunoscut sociologilor că orice om tinde ca prin acțiunile sale să îndreptățească ceea ce vede că cei din jur cred despre el. Motiv pentru care copii sunt lăudați pentru toate nimicurile realizate. Este vital pentru formarea unor trăsături volitive și comportamentale pozitive. Așa cum e deja acceptat faptul că fiecare ratat matur are în cârcă rucsacul reproșurilor și desconsiderării în perioada formării sale ca om.
În mod similar unui pedofil ce și-a executat pedeapsa privativă de libertate nu-i poți acorda încrederea de a-l angaja drept baby-sitter.
Și totuși a învinovăți pe cineva diferă de a nu-i acorda încrederea.
În primul caz se presupune obligatoriu existența unei acțiuni concrete în timp și spațiu, o faptă reală deja consumată ce declanșează purtarea vinei făptuitorului, în timp ce pentru cea de-a doua aceasta nu mai este necesară.
Dacă intenția singură și nematerializată în act ar fi purtătoare de vină, toți am fi vinovați de ceva. Ridicol și absurd.
A învinovăți pe cineva pentru ceva consumat fără dovezile aferente este imoral și antisocial. Însă a nu acorda încrederea unei persoane chiar în lipsa unei acțiuni vinovate este perfect normal și legitim.
Nu mi-aș pune banii la o bancă în care nu am încredere deși nici unul dintre bancheri nu a fost prins furând. Încă.
Nu cumpăr televizor cu plasmă marca „Futachi” chiar dacă e superbun și megaieftin și nu casc gura la „dezvăluirile” lui SRS chiar dacă ar spune un adevăr.
Iar acest aspect, al acordării/NEacordării încrederii este omniprezent în mai toate compartimentele societății. De la familie la relația patron-angajat și de la cercul de prieteni la cumpărătorii din supermarket. D-aia-s camere video 😀
Un loc privilegiat în această secțiune îl are acordarea sau neacordarea încrederii unor politicieni/formațiuni politice.
Aici lupta este acerbă iar departajarea câștigătorului de restul plutonului se face adesea „la fotografie”.
Aș spune că din această perspectivă, succesul se măsoară chiar mai mult în cantitatea de încredere decât în cea de realizări.
Și iată că aici, pe acest palier, propunerea grupului Macovei pare să aibă toată justificarea.
O formațiune politică ce acționează ferm și instantaneu la orice pericol de pierdere a încrederii electoratului este o idee foarte bună. Și cred că orice persoană de bună credință ar fi încântată să sprijine un asemenea demers în consolidarea unei osaturi morale de înaltă calitate într-o formațiune politică.
De la acest punct mai departe însă mi se pare că teoreticienii au intrat în bălării.
Nu iau în discuție formarea acelui „partid” de superoameni a cărui doctrină să fie „noi suntem cinstiți” și cu un crez economico-social liber și oscilant pe tot orizontul politic posibil, găselniță ce mi se pare de un ridicol absolut.
Ceea ce mi se pare nepotrivit aici este ideea fixă că soluția constă în construirea unor reglementări pseudo-juridice care să stea la baza reformei morale a partidului. În speță „Cod de Etică”, „Regulament”, alte asemenea forme scrise care să folosească drept criterii oarbe de excludere/suspendare în anumite momente.
Așa cum spuneam, istoria actuală cu Severin are darul de a resuscita divergențele de opinii privind modul în care această reformă morală ar trebui să se desfășoare.
La prima vedere pare să argumenteze că impunerea unor asemenea reglementări interioare într-un partid ce se vrea credibil este absolut necesară.
După părerea mea este o interpretare superficială.
Pentru că adevărul este mult mai simplu.
NU AI NEVOIE DE O REGLEMENTARE SUPLIMENTARĂ PENTRU A EXCLUDE DIN PARTID o otreapă de genul lui ADRIAN SEVERIN.
DIN ORICE PARTID.
Nici grupul parlamentarilor europeni nu a avut nevoie, nici partidele ce i-au mazilit pe ceilalți doi împricinați nu au avut. Credeți că ei au deja codul „Macovei” ????
Iar asta nu are absolut nici o legătură cu prezumția de nevinovăție.
Lucrurile sunt simple.
Povestea a fost dăunătoare pentru încrederea în respectivele formațiuni iar acestea au luat măsurile necesare. Ba mai mult, în unele cazuri politicienii respectivi știau foarte bine ce înseamnă asta pentru încrederea electoratului în formațiunea din care au făcut parte și și-au prezentat demisia de onoare. Acțiune de departe mult mai inteligentă și benefică pentru partidul respectiv.
That’s all.
Ok. Și dacă nu e nevoie, ce ?
Strică să le avem scrise acolo ca litere de lege ???
Nu pot spune cu exactitate. Poate e bine.
Pot spune însă o părere personală.
Există posibilitatea ca, în cazul în care ar exista asemenea prevedere specială, raportarea problemei ce va apare să se facă la prevederile scrise respective nu la efectul real de pe teren. Pentru că de fapt forțăm lucrurile să intre pe un teren „avocățesc”. Chestie de interpretare, discuții pseudo-juridice interminabile despre drept și strâmb pe paliere semi-închise înțelesului electorului de rând. Rezultatul final fiind succesul părții care a avut „un avocat mai bun” indiferent de efectul real asupra părerii electoratului.
Iar asta ar duce probabil la inevitabila „respectare” a literei în dauna „spiritului” prevederii așa cum se întâmplă actualmente în mai bine de jumătate din actul de justiție din România. Pușcărie pentru o găină și liber la furat pentru Patriciu.
Efectul poate fi aproape nul dacă nu chiar contrar. Este cunoscut că morții se acoperă cu pământ iar vii cu hârtii. Iar la „acoperit” șmecheriile cu hârtii sforăitoare suntem artiști incontestabili.
Cu o asemenea prevedere scrisă și respectată „ad literam” un om politic implicat într-un scandal cu o scenă filmată în care pare că lovește un copil cu pumnul în față ar fi exclus din viața politică în ciuda faptului că încrederea electoratului nu ar fi diminuată și nici forța partidului, deci practic acest lucru nu ar fi justificat. Dacă fapta e reală sau înscenare nu are absolut nici o relevanță aici. E „prevedere în regulament ce trebuie respectată” nu ?
În replică, un alt politician suficient de abil ca să fenteze încadrarea strictă în prevederea respectivă, o poate invoca tocmai pe aceasta spre a rămâne pe post chit că ar însemna un dezastru electoral.
Priviți asta și prin prisma efortului fără pic de hodină pentru tembelizarea a populației prin televiziunile mogule și a fabricării de false acuzații la adresa indezirabililor portocalii. Nu e de neglijat.
Concret, la PDL nu e nevoie de alte reglementări scrise ci de mai multă voință politică și verticalitate morală. E nevoie de a aplica cu adevărat ceea ce fără îndoială există deja. Asta e ceea ce a împiedicat o corectă acțiune în cazurile Ridzi, Pasat și care-or mai fi fost. Nu regulamentul știrb.
Fără ele ….. „o mie de vorbe doi bani nu face !”. Scrise, pictate, puse pe muzică sau făcute scenariu de film.
Da, sunt de acord că dacă ar fi scrise acolo ar fi un oarece impuls de imagine. Dar nu uitați: DE IMAGINE. De care imagine se va alege praful în secunda II în care „se descoperă” că și cu vorbele alea acolo dalmațienii rămân tot animale de rasă pe lângă casă. Aș spune mai degrabă că efectul final ar fi tocmai pe dos.
Ce legătură are toată povestea asta cu „prezumția de nevinovăție” ????
Cred că doar una e de luat în seamă : un act vinovat în urma căruia se pierde încrederea.
Există posibilitatea ca, dacă stabilim reguli stricte cu privire la acest aspect, lipsa actului sau a dovezilor să argumenteze lipsa unor măsuri chiar dacă ele sunt imperios necesare.
Am fost unul dintre cei care am susținut nevinovăția Monicăi Ridzi. Nici acum nu știm dacă e sau nu vinovată. Și nu este corect să o declarăm deja vinovată.
Dar sustragerea ei de la cercetarile justiției este inacceptabilă. Aici PDL pierde încrederea.
De asemenea modul în care s-a fofilat Pasat prin sita largă a voturilor camerei a fost pe nedrept pus în carca PDL, în ciuda evidenței numărabile.
Dar sustragerea lui de la cercetarea justiției este inacceptabila. Aici PDL pierde încrederea again.
Șamd….
Nimeni și nimic nu împiedică orice om politic să se autosuspende, să se retragă, să se pună la dispoziția organelor de anchetă. Nimeni și nimic nu împiedică o formațiune politică să renunțe la (DE)serviciile unui membru. Trebuie numai să vrea s-o facă. Băsescu a dat tonul. Și ca orice lider de onoare nu cere decât „faceți ca mine” !
Domnul Buda s-a decis in cele din urma sa se scoata afara din PDL precum si Adrian Severin s-a hotarat in cele din urma sa nu se vada impins de sutul in fund al lui Vanghelie. Altii stau la coada.
Vinovat sau nu, politicianul în cauză trebuie să-și asume această responsabilitate, de a răspunde cererilor justiției, de a-și asuma o atitudine de minimă onoare și verticalitate morală. Atunci merită încrederea. Dacă nu, nu.
Eu unul m-am săturat de tocana „prezumției de nevinovăție”.
Lăsați-o, săraca, în pace.
Viq
Copacul din pădure 