Antract de marti (sau doua scurte paranteze)

Ideea „antractelor” pe care le postez uneori la CDP s-a ivit din dorinta de a ma implica un strop mai mult in viata acestui blog de care m-am atasat (si caruia i-am ramas fidela) de prin 2011. De a face un strop mai mult decat sa citesc si sa scriu comentarii. Pentru ca sunt inevitabile pauze intre articolele propriu-zise, am gasit aceasta formula pentru o continuitate in „respiratia” Copacului, o formula care sa ofere spatiul unei pagini in plus pentru comentarii cotidiene. Atata pot face eu. Mult? Putin? Nu e cine stie ce, recunosc. Dar e ceva mai mult decat…mai putin. Asa cum fiecare comentariu este mai mult decat o tacere. Nu stiu cum ar fi stat lucrurile daca tarzia mea sosire in spatiul virtual s-ar fi petrecut in alt context decat cel al framantarilor ultimilor ani, framantari de ordin politic, in primul rand. E mai putin relevant. Fapt este ca intr-un fel sau altul, noi „copacenii” reprezentam impreuna o comunitate, o societate la scara mica, preocupata de temele la zi, de evenimente, de evolutii, de perspective. Indiferent de opinii, nota comuna este ca ne pasa ce se intampla in jurul nostru si consideram ca tot ce se intampla ne priveste. Temele obisnuite de discutie sunt personajele si evenimentele politice, consecintele imediate, sau pe termen mai lung ale acestor evenimente asa cum le vede fiecare dintre noi, fie ca, repet, avem aceleasi opinii punctuale sau nu. Fiecare cuvant, idee, opinie este o contributie, o implicare. Si cred ca asta conteaza.

Printre subiectele curente se strecoara (si bine fac) crampeie de viata, de preocupari, de amintiri, de ganduri care ies din sfera politicului. Un soi de „fereastra” spre starea de normalitate pe care in fond, ne-o dorim, spre vremuri in care vom renunta cu usurinta si bucurie la temele de azi, la incrancenarile si ingrijorarile de azi, lasand politica undeva intr-un plan secundar, in seama unor oameni politici pe care ii dorim responsabili, competenti, credibili…

Sper ca asemenea vremuri sa fie posibile. Sau sa le apuc si eu. Sau macar sa putem face impreuna in asa fel incat, atunci cand vor veni, sa ne gaseasca pe noi, sau pe copiii nostri pregatiti. Pregatiti pentru normalitate. Acea normalitate care sa insemne ca suntem indivizi maturi (sau capabili sa ne maturizam) intr-o societate matura (sau capabila sa se maturizeze). Acea normalitate care inseamna in mare masura, respect pentru valorile in care (si azi) credem. Respect pentru noi insine, pentru ce suntem si ce facem fiecare. Dar si respect pentru cel de langa noi. Acea normalitate care inseamna tot in mare masura, comunicare, dialog, confruntare de idei, implicare, construire, civilitate. Suna banal? Poate…Dar sunt „banalitati” pe care cred ca le pierdem (uneori? adesea?) din vedere. Si rau facem…

N-ar strica deloc sa ne mai gandim la ele din cand in cand. N-ar strica sa ne acordam din cand in cand ragazul unei evaluari de etapa (incepand cu o auto-evaluare). Cat mai onesta posibil. Onesta cu ceilalti si mai ales cu noi insine…

PS

Ar mai fi fost loc de o paranteza…Mica. Despre existenta „spam-ului”. Ramane pe data viitoare…